Există o teorie a conspirației care ”vede” în spatele deciziei Germaniei de a-și închide toate centralele nucleare un complot rusesc dintre cele mai sinistre și conform căreia Angela Merkel (născută și educată în RDG, membru proeminent al mișcării de tineret comuniste și vorbitoare fluentă a limbii ruse) ar fi fost doar o agentă a Moscovei, cu misiunea de a spori dependența țării sale de Marele Urs de la Răsărit.

Decizia cu pricina – luată în 2011, în urma dezastrului de la Fukushima, soldat cu 16 răniți și cel puțin un deces de cancer pricinuit de radiații și menținută cu ”intransigență” nemțească în ciuda circumstanțelor mondiale considerabil schimbate între timp – pare cu atât mai ciudată cu cât Germania continuă să genereze o proporție considerabilă (mai mult de un sfert) din energia electrică cu ajutorul centralelor pe cărbune brun, de calitate inferioară, care se constituie într-o sursă infinit mai poluantă decât centralele nucleare. Or, dacă guvernanții ar fi fost cu adevărat interesați de puritatea aerului, ar fi trebuit să le închidă în primul rând pe acestea.

Pentru oamenii aflați sub puterea unei ideologii simbolurile sunt însă mai importante decât realitatea concretă. Iar centralele cu lignit, oricât de poluante ar fi ele de-adevăratelea, sunt mult mai puțin puternice din punct de vedere simbolic. În conflictul dintre simbolism și realism, simbolismul învinge întotdeauna, cel puțin în rândurile elitelor politice, a intelighentsiei și a influencerilor din media mainstream care, de altfel,  trăiesc într-o ”realitate” numai a lor, cu totul diferită de aceea a oamenilor obișnuiți.

Ceea ce vreau să spun este că țările pot adopta politici nebunești și fără intervenția FSB-ului.

Psihologul american Martin Seligman a introdus noțiunea de ”neajutorare învățată”, ca expresie a unui anumit tip de alienare mintală.

Așa cum, în cazul sindromului ”neajutorării învățate”, cei supuși de prea multe ori unor situații neplăcute și imposibil de evitat, își generalizează până în cele din urmă neputința, comportându-se ca niște incapabili chiar și în situațiile cărora le-ar putea face față cu ușurință, anumiți indivizi altminteri bine dotați intelectual dar care, pe parcursul unui traseu educațional prelungit, au fost forțați să renunțe la propria lor creativitate și sete de cunoaștere în schimbul îngurgitării mecanice a unor cunoștințe primite de-a gata, pe care nu au avut niciodată timp să le treacă prin filtrul gândirii proprii, fiind totodată condiționați să adopte un comportament docil, conformist și să îndeplinească exigențe minore, de natură să le sfideze inteligența nativă, ajung, până în cele din urmă, să ia decizii stupide, percepute ca atare chiar și de cei mai simpli dintre semenii lor.

Sindromul ”prostiei învățate” se manifestă astăzi din plin nu doar în cazul unei mari părți a populației generale care, în prezența tehnologiei și a confortului, nu mai simte nicio nevoie să-și exerseze inteligența, ci și – aș spune, mai ales! – în cazul politicienilor, ”specialiștilor” și birocraților care renunță singuri să-și mai utilizeze creierul din dotare, autosugestionându-se să creadă de-a binelea ceea ce se simt obligați să rostească  în virtutea subordonării într-o ierarhie sau pentru a câștiga favorurile celor mai puternici decât ei, adică din lăcomie și carierism.

Un vânt de nerozie cvasi-generalizată pare să fi cuprins o mare parte a lumii occidentale, târând în vâltoarea sa și hălci însemnate din biata, greu încercata Europă de Est.

Dacă până și Marea Britanie, care nu se mai poate prevala de faptul că ar fi silită de birocrații de la Bruxelles, a decis să nu își exploateze rezervele de petrol și de gaze naturale, optând, desigur în numele salvării planetei, pentru electrificarea încălzirii locuințelor și cocoșarea populației plătitoare cu taxe, facturi și prețuri care urcă până la cer, ce să mai zicem atunci despre biata Românie?

Politicienilor noștri le pasă de populație chiar mai puțin decât celor britanici sau germani, astfel încât s-au apucat de demolarea țării fără niciun fel de plan pentru situațiile de urgență.

În cazul în care lunile care urmează se vor dovedi foarte reci, ne vom confrunta cu o penurie de energie absolut nimicitoare, ceea ce, firește, nu-i împiedică pe guvernanți, în frunte cu președintele Klaus Johannis, să se preocupe exclusiv de soarta pe termen lung și foarte lung a lumii…

Nimic mai firesc, câtă vreme mimarea îngrijorării pentru ceea ce s-ar putea întâmpla atunci când nimeni dintre noi, cei de acum, nu va mai fi în viață îi scutește de neplăcuta obligație de a se preocupa de prezentul unui popor de care nu îi leagă nimic și pe care, în imensa lor majoritate, îl disprețuiesc din toți bojocii.

Nedeea Burcă