Lucio Saverio-Eastman

Ce ne vine cel mai ușor în minte atunci când vine vorba despre altruism? Ne gândim la caritate, dăruire, dragoste, bunătate și progres umanitar, nu-i așa? Dar, dacă v-aș spune că altruismul are o patologie întunecată, ascunsă, care a condus la unele dintre cele mai grave și îngrozitoare acte pe care le-a experimentat vreodată omenirea? Este o revelație dificil de acceptat, dar necesară discuției noastre. Mai cu seamă că acest subiect are o legătură directă cu politicile și reacțiile la pandemie începute în martie 2020 și care, unele, continuă până în ziua de astăzi.

Dar, mai întâi, să explorăm rapid ce este altruismul și cum ne influențează acesta viața de zi cu zi.

Altruismul – un altruism sănătos – aduce beneficii societății și este înrădăcinat în filozofia și etica occidentală[1]. Există studii științifice care au arătat că manifestarea bunătății, a iubirii, a filantropiei, a carității și a ajutorului reciproc aduce beneficii neurologice. Mai precis, acestea generează eliberarea în creier a unor compuși și substanțe chimice care ne fac să ne simțim bine. Or, aici lucrurile încep să se încurce…

Dependența de ”binele comun”

Atunci când vine vorba despre dependență, cei mai mulți dintre noi se gândesc la droguri. Cu toate acestea, oamenii pot deveni dependenți de stimulii biologici produși de semnalele neurologice. Numeroase studii științifice au arătat că marketingul, programele de radio și televiziune, propaganda, jocurile de noroc, rețelele sociale, ciclurile de știri și dezbaterile nesfârșite pot fi o sursă de dependență emoțională, asemenea bolilor somatice și psihologice care bântuie peste tot prin lume. Totul a fost ”gamificat” în scopul obținerii acelui avantaj chimic în competiția cu noi înșine sau cu ceilalți. Și, în mod evident, granița dintre acceptabil și patologic poate fi extrem de subțire.

Să ne reamintim dilema prizonierului[2]. Este foarte dificil de ajuns la un acord de cooperare atunci când fiecare persoană beneficiază unilateral de o altă oportunitate.

În orice caz, introducerea unui altruist patologic în dilemă poate face ravagii în dinamica culturală a comunităților. Altruiștii patologici sunt maeștri în mobilizarea loialității sociale, a ascultăii și a fidelității. Prezența și capacitatea lor de a organiza și promova cooperarea aduce beneficii comunității colective chiar dacă, la nivel individual, există oportunități mai bune.

Un singur altruist dezadaptativ poate distruge avantajul deranjant al oportunității prin manipularea și transformarea inovatorilor și a nonconformiștilor rebeli în adepți cooperanți. Acești indivizi extrem de charismatici pot dobândi un aer aproape mesianic, care influențează întreaga comunitate. Odată cu creșterea exponențială a comunității tehnologice și extinderea globalizării, o asemenea dinamică poate depăși cu mult cercul lor imediat de influență. Pentru informații suplimentare, vezi Altruism Gone Mad, de Joachim I. Krueger.

Consecințele neintenționate

Să aruncăm o privire la un exemplu pe care majoritatea voastră îl veți recunoaște: încercările de a pune capăt sărăciei prin capacitatea de influență a vedetelor din industria divertismentului. Muzicienii (cum ar fi, de exemplu, Bob Geldof de la Boomtown Rats, Boni de la U2, sau membrii Glee) pot fi altruiști extrem de influenți, cu foarte bune intenții, dar care pot aluneca foarte ușor, cu sau fără bună știință, în patologie.

Magatte Wade, o antreprenoare senegaleză intervievată în convingătorul și foarte educativul Poverty, Inc., spune, referitor la încercările altruiste ale muzicienilor din anii 1984 (Band Aid) cât și din 2011 (Glee):

”Cântecele de Crăciun au crescut gradul de conștientizare și s-au constituit într-un fel de răspuns la o anumită criză. Înțeleg asta. Dar, de asemenea, perpetuează o imagine falsă a Africii ca sterilă și o imagine sentimentală a africanilor, care sunt prezentați ca fiind neputincioși și dependenți. Iar acum, o generație mai tîrziu, au revenit aceleași cîntece, cu aceleași imagini și cu aceleși versuri… aceeași prostie a Africii de a nu avea nicio ploaie, niciun râu, iar noi africanii nu știm că este Crăciunul…”

Magatte continuă spunând: ”Face mai mult rău decât bine.”

Această afirmație este definiția de bază a altruismului patologic dată de Barbara A. Oakley, editor al Pathological Altruism:

”Altruismul patologic poate fi conceput ca un comportament în care încercările de a promova bunăstarea altuia sau a altora au ca rezultat un prejudiciu despre care un observator extern ar concluziona că a fost în mod rezonabil previzibil.”

Patologiile empatiei și altruismului nu sunt doar generatoarele unor maladii psihice, ci și a unora dintre cele mai tulburi trăsături ale omenirii, printre care amintim genocidul, atentatele sinucigașe, fanatismul politic sau programele filantropice și sociale ineficiente care, în cele din urmă, agravează situațiile pe care ar trebui să le îmbunătățească.

Din punct de vedere istoric, altruismul provincial sau patologic în cadrul unui colectiv sau grup duce în cele din urmă la o supunere patologică generală. Este un model care poate fi găsit în guverne, în micile orașe, la locul de muncă, dar și acasă. Exemple pot fi găsite de ambele părți ale spectrului ideologic și politic. Sloganul lui Donald Trump ”Make America Great Again”. Declarația guvernatorului Andrew Como: ”Dacă tot ceea ce facem va salva o singură viață, mă declar fericit.” Sau: ”Poartă mască. Salvează vieți”, campanie de propagandă pe care am văzut-o în toată țara. Toate aceste exemple sunt catalizatori ai obedinței. Se sugerase, la un moment dat, chiar că o cooperare generală ar putea fi obținută prin intermediul unei medicații obligatorii.

Ceea ce generează o viziune înspăimântătoare despre până unde s-ar putea ajunge dacă aceste idei ar fi implementate la scară largă. Gândiți-vă: eugenie, controlul populației, genocid – în esență, o traducere în realitate a fiecărei distopii imaginate vreodată în cărți sau în filme.

Probitatea, sinceritatea, candoarea, convingerea, simțul datoriei sunt lucruri care pot deveni hidoase atunci când sunt greșit interpretate dar care, chiar și hidoase fiind, rămân, totuși, cumva mărețe: măreția specifică conștiinței umane se lipește de ele în ciuda grozăviilor; sunt virtuți care au o singură eroare vicioasă… ”Nimic nu poate fi fi atât de uimitor și de teribil… ca răul din miezul binelui absolut”, spunea Victor Hugo.

Conexiuni

Acum, legați toate acestea împreună pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat la nivel global în timpul pandemiei de covid 19: politicile, reacțiile, blocajele, ”distanțarea socială”, obligativitatea măștilor – cumplitul dezastru cauzat progresului și înfloririi umane a fost pur și simplu uluitor. Este ușor de observat cum încercarea de a-i proteja pe ceilalți a alunecat în patologic. Și e posibil să se fi făcut chiar un pas mai departe, pătrunzînd în ”altruismul provincial”[3].

Citez dintr-o lucrare din 2019 de Béatrice Boulu-Reshef și Jonah Schulhofer-Wohl, Distanța socială și altruismul parohial, un studiu experimental:

”Altruismul provincial – sacrificiul individual în scopul de a aduce beneficii celor din grup și a dăuna unui grup extern – subminează cooperarea dintre grupuri și este caracteristic unei multitudini de comportamente semnificative din punct de vedere politic.”

Concluzie: ”Am descoperit că altruismul parohial variază în funcție de distanța socială: distanța socială conduce la angajarea în altruismul provincial, acesta atingând nivelul său cel mai înalt atunci când distanța socială față de grupurile din exterior este cea mai mare.”

Și, încă un citat, de data aceasta dintr-un studiu efectuat de Angela R. Dorrough, Andreas Glöckner, Dsamilja M. Hellmann și Irena Ebert, The Developement of Ingroup Favoritism in Repeated Social Dilemmas:

”Altruismul provincial explică conflictul intergrup prin două fenomene care au fost strâns legate în evoluția umană: disponibilitatea de a beneficia în grup (iubire în interiorul grupului) și de a dăuna grupului extern (ura în afara grupului).”

Cu alte cuvinte, distanțarea socială și obligativitatea izolării pot duce într-adevăr la așa-zisa”violență îndreptățită”. Vedem asta zilnic la știri. ”Zero covid” versus ”reîntoarcerea la normal”. Militanți pro și anti mască. Carantină versus libertate. Imunitate naturală versus modelarea răspunsului imun. Stânga versus dreapta. Noi versus Ei, la infinit.

Acest lucru determină formarea ”grupurilor” care devin suprasolicitate din cauza lipsei de socializare normală, în lumea reală. Ușurința cu care indivizii intră într-o ”stare de agență”[4]; adică urmând ordinele cuiva cu autoritate în cadrul grupului său ”sugerează nu un eșec al socializării (abordarea obișnuită de control), ci faptul că sunt/ au fost suprasolicitați. Supunerea patologică pare să se bazeze pe dezvoltarea unei mentalități care reflectă fenomenele de afiliere pe termen lung, care inculcă o suprimare a autocontrolului, iar funcția executivă își cedează autonomia unor surse extrene.” (Augustine Brannigan)

La un moment dat toți indivizii vor fi nevoiți să se confrunte cu propriile dizonanțe cognitive și cu manipulările îndurate din partea statului sau a altor agenți mai mult sau mai puțin altruiști. Aceste revelații sunt mai lesne de recunoscut la alții decât la noi înșine. Proiecția spre exterior este o deviere a responsabilității individuale asupra grupului pe când reflecția interioară este recunoașterea și asumarea responsabilității individuale.

Speranțe pentru viitor

În concluzie, este dureros de evident că distanțarea socială, carantinele și alte politici implementate în timpul acestei pandemii au avut un impact minim (dacă o fi existat vreunul) asupra răspândirii bolii. În schimb, conflictele divizive cauzate de dezinformare, predicțiile catastrofale și propaganda neînduplecată a statului au provocat o instabilitate socială și economică globală care va mai continua multă vreme de aici înainte. Se vorbește tot mai mult despre foame, despre supradoze, despre decese provocate de disperare și multe alte consecințe nedorite ale politicilor de izolare, care au luat prin surprindere populația credulă.

Pasiunile sociopatice ne-au alimentat frica în fiecare zi începând cu martie 2020 – distrugând economii, vieți, afaceri, speranțe și vise. Va fi greu să ne revenim după toate aceste tragedii. Cu toate acestea, altruismul sănătos rezidă deja în conceptele de libertate, comerț și schimburi libere, benefice fiecărui individ. Dacă, în spiritul antreprenoriatului, dezertorii din status-quo, nonconformiștii și inovatorii se vor putea ridica pentru a contesta ”noul normal” și de a se rupe de cultul supunerii oarbe și al altruismului patologic, atunci mai există speranță.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Lucio Saverio-Eastman, co-fondator și director tehnic/ de creație la Brownstone Institute este designer, dezvoltator, manager social-media și muzician.

[1]De fapt, altruismul este o virtute tradițională în multe culturi și un aspect de bază al diverselor tradiții religioase, un concept cu o lungă istorie în gândirea filozofică și etică a umanității. Este important de menționat că valoarea primordială a creștinismului este libertatea – cel mai mare dar care ne-a fost lăsat. Dumnezeu nu ne silește niciodată fizic spre binele la care ne cheamă. Voința liberă și conștiința fac parte din zestrea sufletească cea mai de seamă a omului, ele fiind chipul lui Dumnezeu în om. (n.m.N.B.)

[2]Doi prizonieri sunt bănuiți că au săvârșit o infracțiune. Pedeapsa maximă pentru această infracțiune este de cinci ani. Celor doi prizonieri li se face o propunere pe care ambii o cunosc. Dacă unul dintre ei mărturisește și astfel își împovărează partenerul, atunci va scăpa nepedepsit – celălalt fiind nevoit să ispăsească o pedeapsă de cinci ani. Dacă cei doi decid să nu mărturisească, rămân doar dovezi prezumtive care le vor aduce o pedeapsă de doi ani. Dacă amândoi mărturisesc, pe fiecare îl așteaptă o pedeapsă de patru ani. Prizonierii sunt chestionați separat unul de celălalt, astfel încât niciunul dintre ei nu va cunoaște, nici înainte și nici după chestionare, intenția celuilalt. Această dilemă poate fi numiteă paradox, deoarece decizia prizonierilor luată individual și conștient (aceea de a marturisi) și decizia colectivă (aceea de a tăinui) sunt divergente. (n.m. N.B.)

[3]O formă extremă a altruismului. Ca, de exemplu, în cazul sinucigașilor cu bombă, ”martiri” care cred că se sacrifică spre binele semenilor încercând să îi anihileze pe cei din afara grupului, anihilare pe care o consideră drept o faptă bună. (n.m. N.B.)

[4]Individul aflat într-o ”stare de agență” se autodefinește ca fiind un instrument ce poartă dorințele altora. (n.m. N.B.)