”Obiectivul nostru este reconstrucția Ardealului, incluzând  aici și Ținutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ținutul secuiesc este al secuilor.” (Laszlo Tokes)

E încetățenită ideea că Transilvania este altfel decât restul regiunilor istorice ale României. Și e firesc să fie așa, toate provinciile istorice ale unei țări, indiferent care ar fi aceea, sunt în mod firesc diferite între ele, specificul Transilvaniei datorându-se desigur, mai multor factori, cel mai important dintre aceștia fiind stăpânirea Imperiului condus de Habsburgi.

În momentul Marii Uniri de la 1918, așa cum spune Ioan Aurel Pop, atât românii din Vechiul Regat, cât și cei din provinciile unite nu fuseseră liberi secole la rand, unii sub dominație austro-ungară, alții sub cnut rusesc, alții sub suzeranitate otomană – ceea ce a făcut ca entuziasmul sincer al împlinirii istorice de la 1918 să fie umbrit de greutatea adaptării și a omogenizarii.[1] Astfel, perioada ulterioară înfăptuirii celui mai important act de voință națională a românilor din toate timpurile a fost marcată de nemulțumiri ale populației și de inconsecvențe ale oamenilor politici, lucru deloc ieșit din comun într-o perioadă de tranziție, în care nu doar că era necesară  actualizarea întregii legislații a statului – o intreprindere cu un grad ridicat de dificultate – ci și locuitorii de ambele părți ale Carpaților trebuiau să se adapteze noii realități. Și nu doar românii ci, mai ales, maghiarii și germanii din Ardeal,  care, desigur, n-au putut rămâne indiferenți la trecerea bruscă de la statutul de națiuni dominante la cel de minorități. Locuitorii maghiari ai Transilvaniei fuseseră, în plus, rupți de statul maghiar, perceput ca  protectorul intereselor și culturii maghiare, schimbarea statutului teritorial însemnând, în ceea ce îi privea, și pierderea abruptă a dimensiunii politico-statale a propriei identități.

Faptul că după 1990 – deci într-o altă dificilă perioadă de tranziție – aceste vechi nemulțumiri nu doar că au răbufnit la suprafața societății romanești, ci chiar au căpătat o amploare  de neimaginat până mai ieri, este, până la un anumit punct, cât se poate de firesc. Tocmai de aceea, pentru a le putea rezolva cu înțelepciune, este necesar să facem un efort de înțelegere a trecutului, pentru că, așa cum știm cu toții, cine nu cunoaște istoria este condamnat să o repete.

Rădăcinile situației actuale, cand românii de o parte și de alta a Carpaților – mulți dintre ei purtați de valuri emoționale stârnite tocmai de către unii care sunt departe de a le dori binele – se insultă reciproc și sunt gata să înainteze actele de divorț, se află în trecut. Un trecut, care, din multe puncte de vedere, seamănă uluitor cu prezentul. Și este interesantă, din acest punct de vedere, confesiunea de aproape 600 de pagini, intitulată Păcatele Ardealului față de sufletul vechiului regat, fapte, documente și facsimile,   bogat documentată, având în centrul ei Marea Unire de la 1918 și oamenii politici ai acelei perioade,  dar împânzită, de asemenea, cu amănunțite incursiuni explicative atât în istoria Transilvaniei cât și în aceea a Vechiului Regat,  publicată în toamna anului 1930 de Ioan Rusu Abrudeanu[2], care este nu doar un martor al trecutului, ci și un participant direct la făurirea României Mari.

Printre capitolele cele mai interesante ale cărții  mai sus pomenite se numără acela în care este discutată o broșură intitulată Ardealul ardelenilor, scrisă în 1922, la Viena, după toate probabilitățile de însuși  Alexandru Vaida-Voevod, lider marcant al Partidului Național din Transilvania și al Partidului Național Țărănesc, de trei ori Prim Ministru, Ministru de Interne și Ministru de Externe al României Mari. Putem face această afirmație, fiindcă Ion Rusu Abrudeanu și-a demonstrat impecabil acuzațiile,  atat la vremea respectivă, în ziarul Universul, cât și în volumul despre care vorbim, iar Vaida Voevod, chiar dacă a tăgăduit inițial paternitatea broșurii, a renunțat ulterior să mai recurgă la ajutorul instanței de judecată, așa cum promisese.

De altfel, aflăm tot de la Ion Rusu Abrudeanu că,  în aceeași perioadă, Al. Vaida Voevod, care ”fusese tot timpul războiului unealta habsburgilor  împotriva României”[3] a izbutit, din răzbunare – pierduse, în martie 1920, portofoliul de Prim Ministru! – să convingă ”sinedriul” celor 100 de membri ai Partidului Național (cu excepția lui Vasile Goldiș și Ion Lupaș) – să  nu participe la serbările încoronării de la Alba Iulia. Ceea ce a înveninat raporturile normale dintre cele două provincii, mai cu seamă că faimosul ”sinedriu” a deschis, totodată, ”lupta contra regățenilor”, lozinca ”afară cu regățenii din Ardeal”, dezlănțuind  un acerb patriotism local.

Broșura despre care vorbim, semnată Iancu Azapu și beneficiind, chiar în condiții de așa zisă clandestinitate, de o prefață a lui Vaida-Voievod, se vrea un excurs istoric transilvan, din care voi încerca să spicuiesc câteva fragmente care ne sună foarte cunoscut și nouă, în anul 2019.

”În ce privește legăturile sufletești și culturale cu Principatele Romane, mai târziu cu Regatul Român, acelea abia merită să fie amintite. Ardealul a fost totdeauna mai dezvoltat, atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere economic, decât Principatele,mai bine zis decât Regatul, așa că noi, Ardelenii, n-aveam ce căuta în Regat, iar cei din Regat nu prea aveau dor de noi. Trăiam unii lângă alții fără să ne dăm seama că am fi frați.”

”La dorul celor din Regat de a stăpani Ardealul, noi am răspuns întotdeauna cu o nespusă indiferență, mai mult, nu ne-am pretat niciodată să răspundem acestui dor, noi niciodată nu ne-am identificat nici cu interesele, nici cu tendințele celor din Regat și când a izbucnit Războiul Mondial, noi ne-am spus cuvântul și am declinat orice răspundere pentru tendința celor din Regat de a face Unirea Ardealului cu România fără asentimentul nostru.

”Fruntașii noștri, care cunoșteau România îndeajuns, nici nu voiau să audă de  o unire cu ea și se găseau foarte mulți care trăgeau la îndoială că am face parte din aceeași rasă, din același neam.”

”Dacă vom sta cu mâinile încrucișate, suntem pierduți pentru vecie și dacă vreun conflict armat ne-ar găsi ca parte integrantă a României Mari, vom plăti ezitarea noastră foarte scump, poate chiar cu existența noastră. Avem datorii față de urmașii noștri și cea mai sfântă dintre toate este ”Ardealul al Ardelenilor!”

”Istoria ne dovedește că viața economică a  popoarelor s-a dezvoltat în așa fel, că desfacerea produselor și a bogățiilor naționale ale popoarelor s-a făcut prin utilizarea văilor. Ori, văile Ardealului nu se deschid spre Răsărit, deci spre România, ci spre Occident. De asemenea și râurile Ardealului tot spre Occident curg. Or știut este că nu se poate dezvolta viața economică a unei țări decât utilizând căile de comunicație naturale, deci văile si raurile. Trecutul nostru și conformația geografică a patriei noastre ne-au împins către Occident și am stabilit legături esențiale cu acesta, pe care nu le mai putem abandona și nici nu voim să le abandonăm.”

”Este deci justificată dorința de a căuta în vecinătatea noastră simpatii și de a găsi un aliat mai  puternic decat noi, sub scutul căruia să  ne simțim la adăpost de orice tentativă îndreptată împotriva existenței noastre. […] Mă gandesc serios la o legătură strânsă cu Germania. Mulți mă vor contrazice și vor găsi o alianță cu Germania nenaturală și odioasă, dar dacă vor medita în mod serios, vor trebui să cadă de acord cu mine, căci atât din punct de vedere economic, cât și din punctul de vedere al pericolului ce ne amenință din partea panslavismului, care astăzi după încheiera convențiunei ruso-germane a devenit iminent și nu mai este o vedenie rea a viitorului, ci o realitate foarte tristă.”

Să mai spunem că, tot după spusele lui  Ion Rusu Abrudeanu, Consiliul Dirigent, care a avut  atribuții legislative, executive și administrative în Transilvania, în perioada cuprinsă între 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920, luase, printre altele, și măsura ”opreliștii căsătoriilor între fiicele Ardealului și fiii Vechiului Regat”?

Cazul extraordinar al broșurii Ardealul al Ardelenilor – scrisă de Iancu Azapu (să fie ”Pupăza” un nume de ”cod”?), din câte aflăm de la Ion Rusu Abrudeanu, exact în momentul în care Vaida Voevod era Ministru de Interne ad interim al României Mari, adică șeful Siguranței statului român! – este  important nu pentru că aflăm prin intermediul acesteia felul în care gândeau elitele ardelene – fiindcă noi știm cum gândea Rebreanu, autorul Pădurii Spânzuraților,  roman scris în memoria fratelui său care a dezertat de pe front pentru a nu fi nevoit să tragă în frații lui de peste munți și a plătit pentru asta prin cea mai cumplită moarte posibilă, știm cum gândea Octavian Goga , și mulți, mulți alții – ci numai pentru a arăta, o dată în plus, cât de ușor au putut și pot fi penetrate structurile statului român, până la cel mai înalt nivel.

Și pentru a atrage atenția că orientările geostrategice ale Marilor Puteri nu se schimbă niciodată, după cum nu se schimbă nici sloganele prin intermediul cărora sunt învrăjbite și manipulate mulțimile.

           Nedeea Burcă

De 101 ani, romanii sunt otrăviți zi de zi cu o mare minciună istorică, aceea că în Transilvania și Banat, trăiau în mare prosperitate în Imperiul Habsburgic sau în regatul maghiar, iar unirea cu România a dus la decăderea celor două provincii. Realitatea cifrelor este cu totul alta.

http://www.ziare.com/economie/pib/101-ani-de-romania-mai-mult-decat-1000-de-ani-de-regate-si-imperii-1587703

[1]https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/mostenireahabsburgica-ardealului-e-transilvania-e-altfel-aici-europa-miniatura-1_54df326a448e03c0fd99b24f/index.html
[2]Ioan Rusu Abrudeanu s-a născut la 14 decembrie 1870, la Abrud. A început activitatea publicistică în jurul anului 1980, a refuzat să se  înroleze în armata austro-ungară și s-arefugiat în Vechiul Regat. Înainte de 1916, a militat pentru intrarea Romaniei în Primul Război Mondial, alături de Antanta, fapt pentru care, după semnarea Păcii de la Buftea, din anul 1918, a fost declarat persona non grata de către mareșalul Mackensen. După încheierea Primul Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al PNL. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba. A murit pe 31 august 1934, la București, fiind înmormantat la Cimitirul Bellu.
[3]Cf. Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului față de sufletul Vechiului Regat, partea a II-a, Cap. IV, Laboratoriul arhiducelui Francisc Ferdinand, pp. 186-196.