Seymour Hersh

Administrația Biden a avut câteva zile glorioase. Dezastrul din Ucraina, aflat în plină desfășurare, a fost trecut cu vederea, pentru a fi înlocuit – așa cum titra The New York Times – cu ”revolta lui Evgheni Prigojin”, căpetenia grupului mercenar Wagner.

Astfel încât, atenția opiniei publice s-a focalizat nu pe contraofensiva eșuată a Ucrainei, ci pe amenințarea reprezentată de Prigojin la adresa autorității lui Putin.

Conform unui alt titlu din Times, Revolta ridică o întrebare arzătoare: este Putin pe cale să piardă puterea?. Iar editorialistul The Washington Post, David Ignatius opina că: Sâmbătă, Putin a privit în abis – și a clipit.

Secretarul de stat Antony Blinken – berbecele războinic al administrației, care în urmă cu niște săptămâni vorbea cu mândrie despre îndatorirea sa de a nu preconiza o încetare a focului în Ucraina – a apărut la CBS Face the Nation cu propria sa versiune a realității: ”Acum 16 luni, forțele ruse au… crezut că vor șterge Ucraina, ca țară independentă, de pe hartă. În acest week-end au fost nevoite să apere Moscova, capitala Rusiei, împotriva mercenarilor lui Putin… A fost o provocare directă la adresa autorității sale… care arată fisuri reale…”

Blinken, necontrazis de intervievatoarea sa, Margaret Brennan – și știind dinainte că nu va fi contrazis (altminteri de ce ar mai fi apărut în emisiune?) – a continuat să sugereze că ”defectarea” căpeteniei Wagner ar fi o binefacere pentru forțele Ucrainei, care erau măcelărite de trupele ruse chiar în timp ce vorbea. ”Vorbim despre o adevărată distragere a atenției lui Putin și a autorităților ruse, care trebuie să-și păzească spatele – în timp ce încearcă să facă față contraofensivei din Ucraina – cred că asta creează și mai multe șanse pentru ca ucrainenii să se descurce bine pe teren.”

Când spunea toate astea, Blinken vorbea, oare, în numele lui Joe Biden? Trebuie să înțelegem că asta crede omul de la comandă?

Acum știm că revolta lui Prigojin, instabil cronic, s-a stins într-o singură zi, că între timp a fugit în Belarus, cu garanția că nu va fi urmărit penal, iar armata sa de mercenari a fost topită în armata rusă. Nu a existat niciun marș asupra Moscovei și nicio amenințare semnificativă la adresa guvernării lui Putin.

Păcat de editorialiștii de la Washington și de corespondenții pentru securitate națională, care par să se bazeze foarte mult pe informările oficialilor  de la Casa Albă și de la Departamentului de Stat. Date fiind rezultatele publicate ale unor asemenea informări, acei oficiali par incapabili să privească realitatea ultimelor săptămâni sau dezastrul total al contraofensivei armatei ucrainene. Iată, așadar, o scurtă relatare a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, care mi-a fost oferită de o sursă  din cadrul comunității de informații americane:

”Mă gândesc că aș putea risipi puțin perdeaua de fum.

În primul rând, și cel mai important, Putin se află acum într-o poziție mult mai puternică. Ne-am dat seama încă din ianuarie 2023 că o confruntare între generalii sprijiniți de Putin și Prigo, susținut de extremiștii anti-ruși, era inevitabilă. Vechiul conflict dintre luptătorii ”speciali” și o armată regulată mare, lentă, stângace și lipsită de imaginație. Armata câștigă totdeauna pentru că deține bunurile periferice care fac posibilă victoria, fie aceasta ofensivă sau defensivă. Cel mai important, armata controlează logistica. Forțele speciale se cred principalul agent ofensiv. Atunci când strategia generală este ofensivă, armata mare le tolerează orgoliul și infatuarea, deoarece sunt dispuse să își asume riscuri mari și să plătească un preț așișderea. O ofensivă reușită necesită o cheltuială mare de oameni și de echipament. Dar, pe de altă parte, o apărare valoroasă necesită gestionarea acestor bunuri.

Membrii Wagner au fost vârful de lance al ofensivei inițiale rusești din Ucraina. Ei erau ”omuleții verzi”. Când această ofensivă s-a transformat într-un atac total al armatei regulate, gruparea a continuat să participe dar, în perioada de instabilitate și reajustare care a urmat a fost nevoită să ia, fără tragere de inimă, un loc mai în spate. Însă Prigo, care nu este nici pe departe o  sfioasă viorea, a luat inițiativa de a-și crește puterea și de a-și stabiliza sectorul.

Armata regulată a primit cu bucurie ajutorul. Conform obiceiului forțelor speciale, Prigo și grupul Wagner au stat în lumina reflectoarelor și și-au asumat meritele pentru oprirea mult detestaților ucraineni. Presa a luat-o de bună. Între timp, armata mare și Putin și-au schimbat încet strategia, de la cucerirea ofensivă a întregii Ucraine, la apărarea a ceea ce deja aveau. Prigo a refuzat să accepte schimbarea și a continuat ofensiva împotriva Bakhmut-ului. Aceasta este chestiunea. Decât să genereze o criză publică și să-l trimită în fața Curții Marțiale pe nemernic [Prigojin], Moscova a reținut pur și simplu resursele și l-a lăsat pe Prigo să-și folosească oamenii și armamentul, obligându-l ca, până în în cele din urmă, să renunțe. La urma urmei, oricât de abil din punct de vedere financiar, el este doar un fost proprietar de cărucioare de hot dog, fără specializări politice sau militare.

Ceea ce nu am auzit niciodată este că în urmă cu trei luni grupul Wagner a fost evacuat de pe frontul Bakhmut și trimis într-o cazarmă abandonată la nord de Rostov-pe-Don [în sudul Rusiei], în vederea demobilizării. Echipamentul greu a fost în mare parte redistribuit, iar efectivele au fost reduse la aproximativ 8 000, dintre care 2 000 au plecat la Rostov, escortate de poliția locală.

Putin a fost de partea armatei, care l-a lăsat pe Prigo să se prostească și să cadă în dizgrație. Totul cât ai bate din palme și fără a genera vreo confruntare cu fundamentaliștii, care erau admiratori înfocați ai lui Prigo. O mutare deșteaptă.”

Există un decalaj enorm între evaluările profesioniștilor din comunitatea serviciilor de informații americane și ceea ce află oamenii în urma reproducerii unilaterale de către Casa Albă și presa de la Washington a declarațiilor lui Blinken și a cârdului său de bătăioși.

Actualele statistici de pe câmpul de luptă, care mi-au fost împărtășite, sugerează că, în Ucraina, politica externă generală a administrației Biden ar putea fi pusă la grea încercare. Ele ridică, de asemenea, întrebări cu privire la implicarea alianței NATO, care a oferit forțelor ucrainene pregătire și arme pentru actuala contraofensivă întârziată. Am aflat că, în primele două săptămâni ale operațiunii, armata ucraineană a ocupat doar 44 de mile pătrate din teritoriul deținut anterior de ruși, o mare parte teren deschis. În schimb, Rusia controlează acum 40 000 de mile pătrate din teritoriul ucrainean. Mi s-a spus că, în ultimele zece zile, forțele ucrainene nu au izbutit să treacă de apărarea rusă, recuperând doar două mile pătrate de teritoriu ocupat. În ritmul ăsta – spune cu umor un oficial informat – armata lui Zelensky ar mai avea nevoie de 117 ani pentru eliberarea țării de sub ocupația rusească.

În ultimele zile, presa de la Washington pare să realizeze, încetul cu încetul, enormitatea dezastrului, dar nu există nicio dovadă publică a faptului că președintele Biden și vechii săi colaboratori de la Casa Albă și de la Departamentul de Stat înțeleg situația.

Putin controlează acum, total, sau aproape total, cele patru regiuni ucrainene – Donețk, Herson, Luhansk și Zaporijjea – pe care le-a anexat public la 30 septembrie 2022, la șapte luni după ce a început războiul. În lipsa unui miracol pe câmpul de luptă, mutarea următoare îi va reveni tot lui. Și, ar putea să se oprească, pur și simplu, acolo unde se află, așteptând ca realitatea militară să fie acceptată de Casa Albă, precum și tatonarea încetării focului, cu inițierea unor discuții oficiale de sfârșit de război. În aprilie vor avea loc alegeri prezidențiale în Ucraina, iar liderul rus ar putea rămâne în expectativă. Președintele Ucrainei Volodimir Zelensky a declarat că, atâta timp cât țara se află sub legea marțială, nu vor avea loc alegeri.

Problemele politice ale lui Biden, în ceea ce privește alegerile prezidențiale de anul viitor, sunt acute și evidente. Pe 20 iunie, The Washington Post a publicat un material bazat pe un sondaj Gallup intitulat Biden nu ar trebui să fie la fel de nepopular ca Trump, dar este. În articolul care însoțește sondajul realizat de Perry Bacon Jr. se spune că ”Biden are sprijin aproape unanim în cadrul propriului său partid și, practic, niciun sprijin din partea partidului de opoziție și a unui număr terbil de independenți”. Biden, la fel ca foștii președinți democrați, scrie Bacon, se zbate ”să se conecteze cu alegătorii mai tineri și mai puțin implicați.” Fără să aibă, însă, nimic de spus despre sprijinul lui Biden pentru războiul din Ucraina deoarece, evident, sondajul nu a pus întrebări despre politica externă a administrației.

Dezastrul care se prefigurează în Ucraina și implicațiile sale politice ar trebui să se constituie într-un semnal de alarmă pentru acei membri democrați ai Congresului care îl susțin pe președinte, dar nu sunt de acord cu dorința lui de a risipi atâtea miliarde în vânt, în speranța unui miracol care nu se va înfăptui niciodată.

De altfel, sprijinul democraților pentru război este un alt exemplu al decuplării partidului de clasa muncitoare. Copiii oamenilor obișnuiți sunt cei care au luptat în războaiele din trecutul apropiat și tot ei vor lupta în orice război de acum încolo. Așa se face că un număr important de alegători le-au întors spatele, iar ei au început să se apropie tot mai mult de oamenii cu bani și de intelectuali.

Dacă există vreo îndoială cu privire la schimbarea cutremurătoare din politica acuală, vă recomand să-l citiți pe Thomas Frank, apreciatul autor al best-sellerului din 2004 What‘s the matter with Kansas? How conservatives Won the Heart of America, o carte care explică de ce alegătorii din Kansas s-au îndepărtat de Partidul Democrat, votând împotriva propriilor interese economice. Frank a făcut același lucru și în cartea sa din 2016, Listen, Liberal: or, Whatever Happened to the Party of the people? Într-o postfață la ediția broșată, el a descris modul în care Hillary Clinton și Partidul Democrat au repetat – și amplificat – greșelile făcute în Kansas, ceea ce a adus la pierderea alegerilor, considerate sigure, în fața lui Donald Trump.

Poate că ar fi mai prudent ca Joe Biden să vorbească direct despre război și despre problemele Americii – explicând de ce cele peste 150 de miliarde de dolari pe care administrația sa le-a pus la bătaie până acum s-au dovedit o investiție foarte proastă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Reportajele neînfricate ale lui Seymour M. Hersh i-au adus faimă, numele pe prima pagină a jurnalelor, o uluitoare colecție de premii și nu puține contestări. Povestea lui este una de aprigă independență. A scris pentru The New Yorker și The New York Times și s-a impus în fruntea jurnalismului de investigație în 1970, când a primit un Premiu Pulitzer (ca liber profesionist), pentru dezvăluirea masacrului din cătunul vietnamez My Lai. De atunci, a primit de cinci ori Premiul George Polk, de două ori Premiul revistei The National Magazine for Public Interest, Premiul pentru Carte al Los Angeles Times, Premiul National Book Critics Circle, Premiul George Orwell și alte zeci de premii. Locuiește în Washington, D.C.

Pentru a susține munca lui Seymour Hersh, vă puteți înscrie la seymourhersh.substack.com