Bună ziua, domnule profesor. Există discuții în spațiul public, în ultima perioadă, legate de vestitul Plan Național de Redresare și Reziliență. Aceste discuții le au în mod special politicienii. Am dori să cunoaștem punctul de vedere al unui economist de primă mână legat de perspectivele pe care pare să le aducă României acest plan.
Bună ziua, în primul rând. E o discuție foarte interesantă, pentru că în spațiul public lucrurile se cam abat de la subiect, și e păcat, că e lucru important. Planul Național de Redresare și Reziliență e o consecință a unei inițiative pe care Uniunea Europeană a luat-o anul trecut și pe care a votat-o în Consiliu, inițiativă numită Mecanismul European de Redresare și Reziliență, cu o finanțare de aproximativ 750 miliarde de euro. Deci, dorința acestui mecanism, așa cum îi spune și numele, reziliența fiind un termen care se folosește la rezistența materialelor …
Revenirea la starea inițială după trecerea efortului.
Deci, așa cum îi spune și numele, intenția lui e să scoată economia europeană din criza în care a fost, dar să o și pregătească pentru viitor. Asta se înțelege mai puțin la noi. Dacă s-ar fi studiat cu atenție documentul Uniunii Europene (mă mir că nu e studiat nici la nivelul ministerului de resort), atunci am fi văzut că planul este orientat spre perioada 2030-2050. Asta ce înseamnă? Că Uniunea Europeană dorește ca până în acea perioadă să existe o uniformizare mai mare a nivelului de dezvoltare al țărilor membre și, așa cum s-a spus, în prima fază să devină un monolit economic, adică o structură foarte consolidată, pentru că va fi în luptă de concurență cu doi mari giganți, China și SUA. Acuma, la noi lucrul ăsta nu prea s-a înțeles. La noi s-a înțeles că acest mecanism este identic cu ceea ce am folosit până acum, adică fonduri de restructurare…
Coeziune
De coeziune. Adică fac o listă cu tot ce mă doare pe mine și mă duc la Bruxelles, să cer medicamente pentru orice. S-au dus acolo la Bruxelles, cu niște lucruri care la noi au devenit clasice prin întârzierea cu care au fost abordate: autostrăzile, infrastructura în general, irigațiile și altele. Lucrurile nu stau așa pentru că acest plan este orientat foarte precis pe șase axe. Deci nu poți să ieși din aceste șase axe, orientări strategice pe termen lung… digitalizarea, tranziția spre economia verde, pregătirea noii generații pentru o altă lume… sunt niște direcții foarte precise. Deci trebuia abordat cu totul altfel. Este o explicație pentru faptul că a fost returnat de câteva ori acest plan, el s-a dus acolo cu niște dorințe legate de ONG-uri, de fel de fel de situații să zicem de natură conjuncturală, dezvoltare de ceva, pe undeva, trenuri de mare viteză, lucruri care sunt importante, dar nu sunt obiectul acestui instrument. A doua informație pe care trebuie să o dăm publicului este că această sumă de aproximativ 30 de miliarde de euro (a nu se confunda cu cea de 80, care e pe exercițiu bugetar, deci această sumă de aproape 30 de miliarde de euro are două componente: mai mult de jumătate sunt credite, iar restul sunt granturi. A existat libertatea fiecărei țări în parte să aleagă cum folosește acest fond. Numai două țări din Europa au optat și pentru preluarea împrumutului: Italia și România. Celelalte țări s-au abținut de la așa ceva pentru că intrarea în zona creditului presupunea acceptarea anumitor condiționalități. Acuma trebuie spus că e un credit foarte avantajos. UE preia acest credit și îl dă țării respective, cu o dobândă foarte mică. Dar este un împrumut și, ca orice împrumut, trebuie să fie returnat. Această returnare a început să creeze anumite semne de întrebare în anumite țări, în principal în Germania. În Germania este o acțiune generată de un fost parlamentar foarte cunoscut, profesor de economie, care are în spatele lui o brigadă economică foarte importantă, care ridică această problemă: Domnule, dacă anumite țări nu plătesc împrumutul că nu pot, că n-au condiții, ce facem, plătim noi pentru ei? Plătește germanul pentru român sau pentru bulgar? Deci situația e puțin mai încordată din acest punct de vedere, dar România a dorit să acceseze și împrumutul. Și ca orice împrumut, necesită garanții. UE nu are un organ de urmărire a garanțiilor, are un organ de urmărire a reformelor. Deoarece, un al treilea element important care trebuie spus, pentru prima oară în istoria UE apare tandemul finanțare/reformare. Adică, finanțarea nu se face decât în condițiile în care cel care a luat banii vine cu o dovadă clară că a reformat un domeniu, în așa fel încât să nu se piardă banii europeni, să nu se ducă pe altceva decât pe ceea ce trebuie. Deci din șase în șase luni, guvernele trebuie să se prezinte la Bruxelles ca să arate cum a evoluat reforma. Dar UE nu are un organ specializat în audit. Așa încât se pare că UE a dat acest drept FMI.
Ca și înainte.
Ca și înainte. Care impune niște condiții STAS, vechi de vreo 30 de ani, nu e în stare să se gândească la ceva mai modern, care înseamnă condiții nu de creștere a veniturilor, ci de tăiere a cheltuielilor. Adică austeritate. Și atunci sigur că în aceste condiții cei de la guvern, care s-au ocupat de acest lucru, oameni care n-au pregătirea necesară, asta s-a văzut, au venit cu niște propuneri care duc România într-o zonă de o dificultate maximă. În primul rând în domeniul pensiilor, conform documentelor europene, chiar dacă astăzi guvernul nu recunoaște, în documente se arată foarte clar că în varianta pe care guvernul român a dus-o la Bruxelles s-a cerut creșterea duratei vârstei de pensionare până la nivelul acceptat de speranța de viață, aici fiind o greșeală extraordinară, pentru că nu calculezi speranța de viață acum, ci calculezi la nivelul la care generația respectivă a intrat în plata pensiei. E o chestiune mai complicată care arată că hotărârea nu este deloc corectă. A acceptat o blocare a pensiilor pe termen lung, a salariilor, reformă în sectorul public care înseamnă șomaj, a mai acceptat un lucru pe care demult Fondul Monetar încearcă să-l impună în România și anume scoaterea la bursă a societăților cu capital majoritar de stat, care nu este o vânzare, așa cum cred unii, dar este un lucru periculos în momentul de față, pentru că piața nu este consolidată, te poți aștepta ca niște fonduri de investiții foarte suspecte să vină să intre în proprietatea anumitor societăți… Deci niște lucruri care în mod normal nu pot să explice decât intrarea în austeritate și într-o situație extrem de complicată. Acuma, reacția care s-a creat în România, pe de o parte opoziția a avut o reacție în Parlament, analizele economice care toate, absolut toate, au fost foarte critice la adresa acestei negocieri ar putea să mai schimbe câte ceva în bine, dar timpul e foarte scurt. Până la sfârșitul lunii guvernul trebuie să prezinte acest plan, suntem singura țară din Europa care până la acea dată nu am prezentat Planul. Și auspiciile nu sunt foarte favorabile pentru că nu putem să sperăm în altceva decât într-o păstrare a acestor condiții, iar lucrul care pe mine personal mă îngrijorează este aceeași problemă, de foarte mult timp și anume că noi instituțional nu putem să accesăm conturile. Nu avem instituțiile care să facă așa ceva. S-a văzut foarte clar că acest plan a fost făcut doar la nivel ministerial, fără o discuție publică, deși ar fi trebuit să fie o consultare mai largă, pentru că el durează mai mult decât un ciclu electoral. Pe de altă parte, știm foarte bine că există o birocrație în România, triplată față de cea standard de la Bruxelles, deci toate programele vor fi întârziate, iar lucrul care începe să deranjeze cel mai mult este faptul că deja ministerul de resort vorbește despre utilizarea unor societăți de analiză și de consultanță străine, ceea ce înseamnă că o parte importantă a banilor va pleca în alte părți. Pentru că această consultanță costă foarte mult, iar în general prin consultanță se pierde între 18 și 20% din fondurile date pentru un proiect. Deci, concluzia mea care este? Că nu trebuie să ne așteptăm la niște lucruri extraordinare, că nu vor fi.
Va urma
Un articol realizat de Cezar Corâci
