Jeffrey D. Sachs

Fostul consilier pentru securitate națională al SUA, Zbigniew Brzezinki, a descris Ucraina drept un ”pivot geopolitic” al Eurasiei, de maximă importanță atât pentru puterea SUA cât și pentru cea a Rusiei. Cum Rusia consideră că, în actualul conflict, se află în joc chiar interesele sale vitale de securitate, războiul din Ucraina are tot mai multe șanse de a se transforma într-o confruntare nucleară. Este urgent ca atât SUA cât și Rusia să își tempereze atitudinile înainte de declanșarea unui dezastru.

Occidentul și Rusia și-au disputat atât Crimeea cât și, mai cu seamă, puterea navală în Marea Neagră, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. În Războiul Crimeei (1853-1856), Marea Britanie și Franța au capturat Sevastopolul, alungând temporar marina rusă din Marea Neagră. Conflictul actual este, în esență, un al doilea război al Crimeei. De această dată, o alianță militară condusă de SUA încearcă să extindă NATO în Ucraina și Georgia, astfel încât Marea Neagră să fie încercuită de cinci membri ai alianței.

Începând din 1823, odată cu proclamarea Doctrinei Monroe, SUA au considerat orice intruziune a marilor puteri în emisfera vestică drept o amenințare directă la adresa propriei lor securități: ”De aceea, sinceritatea și relațiile amiabile existente între Statele Unite și acele puteri [europene] ne îndreptățesc să declarăm orice încercare a lor de a-și extinde sistemul în orice parte a acestei emisfere ca fiind periculoasă pentru pacea și siguranța noastră.”

În 1961, când Fidel Castro a solicitat sprijinul Uniunii Sovietice, SUA au invadat Cuba, fără a se arăta deloc interesate de dreptul cubanezilor de a se alia cu oricine doresc, așa cum revendică astăzi dreptul Ucrainei de a adera la NATO. Invazia eșuată a SUA, din 1961, a dus la decizia din 1962 a Uniunii Sovietice de a plasa arme nucleare ofensive în Cuba, ceea ce a provocat criza rachetelor cubaneze, acum 60 de ani, exact în această lună. Lumea se afla în pragul războiului nuclear.

Cu toate acestea, preocuparea pentru propriile interese de securitate nu a împiedicat America să încalce aceleași interese ale Rusiei, în imediata vecinătate a acesteia. Pe măsura slăbirii Uniunii Sovietice, liderii politici americani au ajuns să creadă că armata americană poate opera după bunul ei plac. În 1991, subsecretarul Apărării, Paul Wolfowitz îi explica generalului Wesley Clark că SUA își pot desfășura forțele militare în Orientul Mijlociu ”și Uniunea Sovietică nu ne va opri”.

Astfel încât oficialii americani de securitate națională au decis să răstoarne regimurile din Orientul Mijlociu aliate uniunii Sovietice, încălcând interesele de securitate ale Rusiei.

În 1990, Germania și Statele Unite l-au asigurat pe președintele Mihail Gorbaciov că Uniunea Sovietică își poate desființa propria alianță militară, Pactul de la Varșovia, fără teama că NATO se va extinde spre est pentru a înlocui Uniunea Sovietică. Pe această bază au câștigat acordul lui Gorbaciov la reunificarea Germaniei, în 1990. Totuși, odată cu desființarea URSS, președintele Bill Clinton s-a răzgândit, susținând extinderea NATO spre est.

Președintele rus, Boris Elțîn a protestat puternic, dar nu a putut face nimic pentru a o opri. Iar decanul relațiilor ruso-americane, George Kenan, a declarat că extinderea NATO ”este începutul unui nou război rece.

Sub supravgherea lui Clinton, în 1999, NATO s-a extins în Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Cinci ani mai târziu, sub președintele George W. Bush Jr., NATO s-a extins în alte șapte țări: statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Bulgaria și România (la Marea Neagră), Slovenia și Slovacia (în Balcani). Sub președintele Barack Obama, NATO s-a extins în Albania și Croația (2009), iar sub președintele Donald Trump, în Muntenegru (2019).

Opoziția Rusiei față de extinderea NATO s-a intensificat brusc în 1999, când țările NATO au ignorat ONU, atacând Serbia, aliatul Rusiei, întărindu-se și mai mult în anii 2000, odată cu războaiele SUA din Irak, Siria și Libia. La Conferința de Securitate de la Munchen din 2007, președintele Putin a declarat că extinderea NATO reprezintă o ”provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă”. Putin a continuat: ”Și avem dreptul de a întreba: împotriva cui se face această extindere? Și ce s-a întîmplat cu asigurările pe care partenerii noștri occidentali le-au făcut după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde se află aceste declarații astăzi? Nimeni nici măcar nu-și mai amintește de ele. Dar îmi voi permite să evoc ceea ce s-a spus. Aș dori să citez discursul la Bruxelles al secretarului General al NATO, domnul Woerner, din 17 mai 1990. El a spus atunci că ”faptul de a nu plasa o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.” Unde este această garanție?”

Tot în 2007, odată cu admiterea în NATO a două țări de la Marea Neagră, Bulgaria și România, SUA au înființat Grupul Operativ pentru Zona Mării Negre (inițial Task Force East). Apoi, în 2008, SUA au crescut și mai mult tensiunile declarând că NATO se va extinde până în inima Mării Negre, prin încorporarea Ucrainei și a Georgiei, amenințînd accesul naval al Rusiei la Marea Neagră, Mediterană și Orientul Mijlociu. Odată cu intrarea în NATO a Ucrainei și a Georgiei, Rusia ar fi înconjurată în Marea Neagră de cinci țări NATO: Bulgaria, Georgia, România, Turcia și Ucraina.

Inițial, Rusia a fost protejată de extinderea NATO către Ucraina de către președintele pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici care, în 2010, a încurajat parlamentul ucrainean să declare neutralitatea Ucrainei. Cu toate acestea, în 2014, SUA au contribuit la răsturnarea lui Ianukovici și aducerea la putere a unui guvern ferm anti-rus. Moment în care a izbucnit războiul, Rusia revendicând rapid Crimeea și susținând separatiștii pro-ruși în Donbas, regiunea din estul Ucrainei cu o proporție relativ mare a populației ruse. Parlamentul Ucrainei a abandonat în mod oficial neutralitatea ceva mai târziu, în 2014.

Sunt opt ani de când Ucraina duce un război brutal împotriva separatiștilor din Donbas, susținuți de ruși. Încercările de a-i pune capăt prin Acordurile de la Minsk – care cereau autonomie pentru Donbas – au eșuat atunci când liderii Ucrainei au decis să nu le respecte. După 2014, SUA au adus armament masiv în Ucraina și au ajutat la restructurarea armatei ucrainene, pentru a fi interoperabilă cu NATO, așa cum au demostrat luptele din acest an.

Invazia rusă din 2022 ar fi putut fi, probabil, evitată, dacă Biden ar fi fost de acord cu cererea lui Putin, de la sfârșitul anului 2021, de a pune capăt extinderii NATO către est. Războiul s-ar fi încheiat, probabil, în martie 2022, când guvernele Ucrainei și Rusiei au colaborat la proiectul unui acord de pace bazat pe neutralitatea ucraineană. În culise, SUA și Marea Britanie l-au împins, însă, pe Zelensky să respingă orice înțelegere cu Putin și să lupte mai departe. În acel moment, Ucraina a renunțat la negocieri.

Pentru a evita înfrângerea militară și extinderea NATO, în continuare, înspre est, Rusia va escalada conflictul apelând, probabil, la armele nucleare. Amenințarea nucleară nu este o vorbă goală, ci o măsură a percepției conducerii ruse cu privire la interesele sale de securitate aflate în joc. În mod terifiant, SUA au fost, de asemenea, pregătite să folosească arme nucleare în criza rachetelor din Cuba. De curând, un înalt funcționar ucrainean a îndemnat în mod oficial Statele Unite să lanseze lovituri nucleare, ”de îndată ce Rusia se va gândi doar să facă aceasta”, ceea ce este, cu siguranță, o rețetă sigură pentru declanșarea celui de-al treilea război mondial. Ne aflăm din nou în pragul unei catastrofe nucleare.

Președintele John F. Kennedy a luat act de confruntarea nucleară în timpul crizei rachetelor din Cuba. El a dezamorsat acea criză nu prin forța voinței sau prin puterea armatei americane, ci prin diplomație și compromis, înlăturând rachetele nucleare americane din Turcia, în schimbul eliminării de către Uniunea Sovietică a rachetelor din Cuba. În anul următor, el a continuat procesul de pace cu Uniunea Sovietică semnând Tratatul de interzicere parțială a testelor nucleare.

În iunie 1963, Kennedy a rostit un adevăr esențial, care ne-ar putea salva astăzi: ”Mai presus de toate, în timp ce își apără propriile interese vitale, puterile nucleare trebuie să evite acele confruntări care își forțează adversarul să aleagă fie o retragere umilitoare, fie un război nuclear. A adopta un astfel de curs ar fi doar o dovadă a falimentului politicilor noastre – sau a unei dorințe colective de extincție în masă.”

Revenirea la acordul de pace dintre Rusia și Ucraina de la sfârșitul lunii martie, bazat pe neextinderea NATO a devenit urgentă. Situația actuală poate scăpa cu ușurință de sub control, așa cum s-a mai întâmplat de multe ori în trecut – dar de data aceasta cu posibilitatea unei catastrofe nucleare. Însăși supraviețuirea lumii depinde de prudența, diplomația și disponibilitatea la compromis a tuturor părților implicate.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

Jeffrey D. Sachs, profesor de Dezvoltare Durabilă și profesor de politici și management al sănătății la Universitatea Columbia, este director al Centrului Columbia pentru Dezvoltare Durabilă. El a fost consilierul special al trei secretari generali ai ONU. Este autorul a anumeroase cărți, dintre care amintim: The End of Poverty, Common Wealth, The Age of Sustainable Develpoment, Building the New American Economy și, cea mai recentă: A New Foreign Policy: Beyond American Exceptionalism.