Plămădită de secole și păstrată vie de dascăli, de preoți și de cărturari, coeziunea conștiinței românești s-a concretizat găsindu-și o primă expresie geografică la 24 ianuarie 1859, când s-a făcut Unirea Principatelor. Era, însă, doar un început, pe urmele pașilor măreți și nobili ai lui Mihai Viteazul.

A urmat apoi Primul Război Mondial. Am pierdut mai bine de un milion de oameni, dar grație jertfei lor am izbutit să ne adunăm în sfârșit în casa noastră strămoșească legitimă.

La scurtă vreme blestemul istoric a lovit, însă, din nou și am fost iarăși fărâmițați, răniți și umiliți.

Astfel, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940, sub amenințarea războiului și sub presiunea hitleristă, am fost nevoiți să cedăm Basarabia și Bucovina de Nord, străvechi provincii românești, locuite de români.

Iar apoi, prin Dictatul de la Viena, am pierdut, în favoarea Ungariei, Transilvania de Nord – două milioane de români și 108 000 kmp de teritoriu –, precum și în favoarea Bulgariei, Cadrilaterul, deci mai bine de 400 000 de români și 7 000 de kmp de pământ călcat de marele poet Ovidiu în exilul său Dobrogean.

În pericol de a fi atacați simultan de Ungaria și URSS, ceea ce ar fi dus la ștergerea noastră de pe hartă (garanțiile solemne date de Franța și Anglia în 1939 dispăruseră ca și cum n-ar fi fost, spulberate de furtuna dezlănțuită de Hitler) am fost nevoiți să intrăm în război alături de Germania, singura țară care ne putea oferi garanții de securitate și care dorea să-și asigure prin intermediul nostru petrolul necesar mașinii de război.

Lăsând la o parte contextul internațional dramatic, trebuie spus că, spre deosebire de felul în care s-a procedat la intrarea în Primul Război Mondial, când România, prin intermediul lui Ionel Brătianu, care era prim ministru, a negociat intens, timp de doi ani Convenția militară, liderii politici din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial s-au dovedit incapabili să-și folosească atuurile, în primul rând poziția geostrategică, cât și resursele de petrol, pentru a influența lucrurile într-o manieră avantajoasă pentru noi.

Se face însă mult prea multă istorie contrafactuală câtă vreme, până în cele din urmă, Franklin Delano Roosevelt, Winson Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin au decis soarta României de după cel de-Al Doilea Război Mondial aproape totalmente independent de politicile urmate sau care ar fi putut fi urmate la București.

După ce a întors armele împotriva Germaniei și s-a alăturat Aliaților, România a deschis drumul trupelor sovietice spre centrul Europei, decizie care a permis recuperarea Transilvaniei și scurtarea războiului, facilitând totodată influența sovietică asupra țării.

Au urmat semnarea Convenției de Armistițiu cu Națiunile Unite și intrarea țării în sfera de influență a URSS, așa cum fusese stabilit de către mai marii lumii, impunerea așadar a modelului stalinist – o evoluție care a permis deliberat crime îngrozitoare.

În jurul anului 1955 a început destalinizarea (declanșată nu de vreun patriot român, ci de Nikita Hrușciov), cu efectul său principal, plecarea trupelor sovietice, în 1958, urmată, în 1965, de moartea fulgerătoare a lui Gheorghe Georghiu Dej, în urma unui neoplasm pulmonar cu evoluție galopantă (posibil iradiat de KGB) și accederea la putere a unui lider aproape necunoscut, Nicolae Ceaușescu, viitorul dictator al României, care va conduce țara cu mână forte până în decembrie 1989.

Nu voi insista asupra acestei perioade relativ bine cunoscute din istoria recentă României și cu atât mai puțin asupra relelor ei, care au făcut să curgă multă cerneală, mărginindu-mă să pomenesc doar că regimul ceaușist a continuat menținerea liniei politice de independență față de Moscova, încăpățânîndu-se, totodată, să plătească Occidentului datoriile externe acumulate în timpul procesului de modernizare și industrializare a țării.

Cu imense sacrificii impuse populației, dar asta este deja o altă poveste.

Cert este că la Congresul al XIV-lea al PCR (20-24 nov. 1989), odată cu anunțul de achitare completă a datoriei externe, Nicolae Ceaușescu a acuzat, cu violență, și un prezumtiv complot al Uniunii Sovietice și SUA împotriva micilor țări est-europene.

Au urmat, în scurtă vreme, ”evenimentele” din decembrie 1990: spectacolul cu fum și efecte pirotehnice din Piața Palatului cu Ion Caramitru în rolul pricipal, laolaltă cu întreaga operație psyops transmisă în direct de către Televiziunea Română, dar și de Europa Liberă și alte posturi de radio și televiziune occidentale, care au exacerbat până la cote insuportabile panica populației.

Numărul de morți mergea până la câteva zeci de mii, ”teroriștii” ar fi otrăvit apa potabilă din diferite orașe ale țării, ar fi aruncat în aer rezerva de sânge de la Spitalul Fundeni, ar fi intenționat să ocupe ”punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeș”, ni se vorbea despre cetățeni torturați, copii împușcați, desfigurați cu acid și mii de cadavre incinerate și aruncate în canale…

Oricine își amintește acele momente de isterie colectivă, când aproape nimeni nu își mai punea întrebări privitoare la veridicitatea sau măcar plauzibilitatea tuturor acelor ”informații” și nici nu se întreba cui anume i-ar putea folosi toată această propagandă neagră, nu poate să nu aibă o senzație de déjà vu și să nu-i găsească asemănări cu ceea ce trăim de doi ani încoace.

Este imposibil să nu observi cum, ca de atâtea ori în istoria ei, România se zbate din nou neputincioasă, ca o găină fără cap, având în frunte politicieni de duzină, fără viziune, majoritatea lor aserviți vizibil unor interese străine și o populație isterizată, neputincioasă, care, în loc să ceară explicații și să impună conducătorilor ei respectul pe care îndelungile ei suferințe l-ar merita cu vârf și îndesat, se lasă mânată cu biciul, întocmai ca o cireadă de vite.

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 s-a desfășurat în condițiile unei pandemii care a făcut zeci de milioane de morți la nivel mondial. Dar românii aveau pe atunci niște scopuri comune pentru împlinirea cărora au ales să lupte sfidând moartea.

Acum o sută de ani nu exista nici internet și nici televizor, dar societatea românească, în întregul ei, mai avea încă o orientare profundă, un suflet, iar oamenii, chiar și cei mai simpli, aveau simțul proporțiilor și erau capabili să reacționeze instinctiv, coerent, în spiritul valorilor creștine, mai presus de viața trecătoare a fiecărui individ în parte.

În numele acestor valori îngrijea Regina Maria bolnavii și răniții, punându-și viața în primejdie (de altfel, vizitând la spital niște ofițeri francezi ea chiar s-a îmblnăvit de gripă spaniolă și era cât pe ce să moară) și tot în numele acestor valori a primit în schimb o iubire la care actualii noștri conducători nu pot nici măcar să viseze.

Acum, la aniversarea a 103 ani de la Marea Unire din 1918, nu mai suntem guvernați prin iubire, ci prin frică și ură.

Și tot mai mulți dintre noi sunt gata să accepte garduri înalte, care să îi separe de cei care gândesc diferit.

Totuși, să nu ne pierdem încă speranța.

Suntem un popor de frontieră, obișnuit să viețuiască și să supraviețuiască într-o zonă de interferențe caracterizată, așa cum spunea cândva Ioan Aurel Pop, prin ”multă neașezare, mult jaf, războaie și viață modestă”. Și aș adăuga eu, râuri de lacrimi și sânge.

Jecmăniți și îngenuncheați de prea multe ori de-a lungul istoriei noastre am scos-o însă de fiecare dată la capăt, și-am mai găsit și timp să trăim puținele bucurii ce ne erau îngăduite, visând mereu la momentul în care vom deveni o națiune respectată și liberă să se bucure în voie de frumusețea și bogăția pământului moștenit de la străbuni.

Fie ca acest vis milenar să poată fi cândva, împlinit!

La mulți ani, România, la mulți ani, români, de oricare parte a gardului v-ați afla!

Nedeea Burcă