Julian Assange nu este un țicnit

Slavoj Zizek

La începutul acestei luni, artistul disident rus Andrei Molodkin a anunțat că, în cazul în care Julian Assange va muri în închisoare, va încuia, într-un seif special conceput pentru a le distruge cu acid, câteva capodopere, printre care un Picasso, un Rembrandt și un Warhol. După cum era de așteptat, lumea artistică a fost revoltată, iar un critic al ziarului The Guardian i-a tratat avertismentul drept ”o cascadorie patetică și banală, numai bună pentru vremurile noastre superficiale”.

Astfel de reacții spun mult despre vremurile noastre într-adevăr superficiale. Ele se concentrează pe asemănările unui asemenea gest cu altele oarecum înrudite (de la Dada la Bansky sau la eco-vandalismul zilelor noastre), ignorând, însă, miezul problemei: soarta lui Julian Assange. Molodkin nu face artă teribilistă – el încearcă să salveze viața unui om. Și nici nu acționează de unul singur. În spatele fondatorului WikiLeaks stă un grup de artiști și comanditari însuflețiți de o dilemă profundă: suntem, oare, îndrituiți să ne bucurăm de opere minunate de artă, ignorând ororile din care au apărut?

În eseul său, Teze de istorie a filosofiei, Walter Benjamin scria că: ”Nu există document al civilizației care să nu fie, în același timp, unul al barbariei. Iar această barbarie pătează și căile prin care acesta a fost transmis de la un proprietar la altul.”

Intenția susținătorilor lui Assange evidențiază, eroic, această barbarie. Este disperată și crudă, desigur dar, dacă, totuși, este singura modalitate în care am putea crește gradul de conștientizare cu privire la ceea ce se întâmplă la Închisoarea Belmarsh?

Iată, așadar, adevărata întrebare: de ce este Assange un ghimpe atât de ascuțit în coasta ticăloșilor din instituțiile noaste politice? Răspuns: pentru că nu este un țicnit, ca majoritatea partizanilor stângii critice.

Nu este un țicnit, ca majoritatea partizanilor stângii critice

În Seminarul său de etica psihanalizei[¹], Lacan face o distincție între cele două tipologii de intelectual contemporan: nebunul și ticălosul. Pe scurt, intelectualul de dreapta este un ticălos, un conformist care consideră simpla existență a ordinii date un argument suificient de puternic pentru susținerea acesteia în continuare, și batjocorește stânga din cauza planurilor sale ”utopice” care duc, neapărat, la catastrofă.

În schimb, intelectualul de stânga este un bezmetic, un bufon al curții care pune în evidență, public, minciuna ordinii existente, dar într-un mod care suspendă eficiența discursului său.

Astăzi, după căderea socialismului, ”ticălosul” este un susținător neoconservator al pieței libere care respinge cu cruzime toate formele de solidaritate socială considerate de un sentimentalism contraproductiv, în vreme ce ”țicnitul” este un critic cultural postmodern care, prin procedeele sale ludice, menite să ”submineze” ordinea existentă, devine, de fapt, un accesoriu al acesteia.

Un banc din vremurile bune ale socialismului cel adevărat ilustrează perfect inutilitatea acestor zărghiți:

În Rusia secolului al XV-lea, un fermier și soția sa merg pe un drum de țară prăfuit. Un războinic mongol călare se oprește lângă ei și îl anunță pe fermier că are de gînd să-i violeze nevasta. Apoi, aduga: ”Dar, cum pe jos e plin de noroi, va trebui ca, în timp ce îți violez nevasta, să îmi ții testiculele în palmă, ca să nu se murdărească!”

Mongolul își termină treaba și pleacă, iar fermierul începe să râdă și să țopăie de bucurie. Soția îl întreabă, surprinsă: Cum poți sări de bucurie când tocmai am fost violată cu brutalitate, și încă în prezența ta?! ”Ei, dar i-am făcut-o și eu!”, îi răspunde fermierul. ”Nu i-am ținut bine testiculele, iar acum le are pline de noroi!”

Bancul, trist, dezvăluie situația dificilă a dizidenților de pe atunci: ei credeau că lovesc serios în nomenclatura de partid, dar tot ce izbuteau era să-i pună puțină mizerie pe testicule, în vreme ce ea continua să violeze nestigherită. Stânga critică de astăzi nu se află, oare într-o situație similară?

Dar, să facem un pas mai departe. În cea de-a 11-a teză despre Feuerbach, Marx susținea: ”Filosofii doar au interpretat lumea în diferite moduri; ideea este să o schimbi.” Iar noi ar trebui să spunem că: ”Până acum, stânga critică nu a făcut decât să mânjească cu noroi testiculele celor de la putere; ideea ar fi să le taie!”

Este exact ceea ce a făcut Assange. Pentru a scurta povestea, Assange este Antigona noastră – ținut multă vreme ca un cadavru viu, izolat într-o celulă solitară, cu contact exterior foarte limitat și fără a fi condamnat sau chiar acuzat oficial. Așteaptă să fie extrădat, în vreme ce funia i se strânge tot mai mult în jurul gâtului, treptat, dar inexorabil.

În cazul lui Assange, timpul este de partea SUA și a Marii Britanii: își pot permite să aștepte, bazându-se pe faptul că interesul public pentru acest caz se va diminua treptat, mai cu seamă având în vedere crizele globale care domină mijloacele mass-media (Războaiele din Ucraina și Gaza, încălzirea globală, amenințarea inteligenței artificiale). Relatările despre Julian Assange sunt împinse din ce în ce mai mult la periferia mass media; faptul că a stat ani de zile în izolare a fost mereu doar o parte neînsemnată a vieții noastre.

Assange ar trebui să fie menționat ori de câte ori suntem tentați să lăudăm societățile nostre democratice occidentale cu drepturile și libertățile lor, sau ori de câte ori criticăm opresiunea din China, Rusia sau din țările musulmane; soarta lui ne reamintește că libertatea noastră este, de asemenea, serios limitată. Assange este victima unei noi neutralități apolitice: nu ne mai pasă de el, încarcerarea sa este întâmpinată cu din ce în ce mai multă indiferență.

Unii liberali îl critică pe Assange pentru că s-a concentrat asupra Occidentului liberal, ignorând nedreptățile și mai mari din Rusia sau din China, dar ei ratează ideea. La urma urmei, WikiLeaks a expus și multe documente care mărturisesc despre orori petrecute în afara Occidentului liberal. Numai că, aceste nedreptăți sunt foarte vizibile în mass media – citim despre ele tot timpul.

Problema cu Occidentul este că are tendința de a ignora nedreptățile și mai mari care se petrec în unele țări (ar fi suficient să menționăm Arabia Saudită care este, cu siguranță, mai rea decât Iranul). Pe de altă parte, noi ne credem liberi pentru că ignorăm constrângerile la care suntem supuși, în vreme ce în Rusia sau în China oamenii sunt pe deplin conștienți de acestea. ”De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3) Assange ne-a învățat să fim cu băgare de seamă la bârna din propriul nostru ochi. Mai exact, el ne-a arătat coluziunea dintre bârnele din ochii noștri și cele din ochii inamicului,  ne-a învățat să descoperim solidaritatea și analogiile adversarilor. Pentru binele nostru, nu ar trebui să-l lăsăm să alunece în întuneric.

Și, dacă după toate astea, tot crezi că ideea lui Molodkin este greșită și contraproductivă? E în regulă, dar nu pierde vremea analizând-o ca pe un gest de frondă artistică ci, caută, în schimb, modalități mai eficiente de a-l ajuta pe Julien Assange. Într-o asemenea situație niciun om cu conștiința curată nu are dreptul de a se angaja în judecăți estetice sterile – propria noastră soartă se află în joc.

Traducerea și aaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici