Anatol Lieven

Există temeri din ce în ce mai mari că deficitul de energie și creșterea prețurilor ca urmare a războiului din Ucraina, a sancțiunilor Uniunii Europene împotriva Rusiei și a reducerii aprovizionării cu gaze de către Rusia ar putea conduce la ceva asemănător cu ”dezindustrializarea” Europei, anume la închiderea și relocarea fabricilor cu nevoi energetice ridicate.

Îngrijorările cu privire la acest lucru sunt deosebit de acute în Germania, marea putere industrială a Europei care, până acum, a reușit, în mare măsură, să evite scăderea abruptă a capacității de producție care a afectat alte țări europene în decursul ultimelor două generații. Astfel încât, în 2021, ponderea producției în PIB-ul Germaniei era de aproape 20%, adică de două ori mai mare decât a Franței.

Industria este esențială nu doar pentru economia germană, ci și pentru identitatea națională și stabilitatea sistemului său politic. După înfrângerea catastrofală și umilitoare din cel de-Al Doilea Război Mondial, ”miracolul economic” din anii 1950, anume recrearea unor industrii germane celebre, a fost esențial pentru restabilirea respectului de sine al națiunii.

Ponderea industriei în economia țării a scăzut în ultimii ani, dar reprezentanții acesteia continuă să formeze nucleul bazei politice a celor mai mari două partide politice germane: munca sindicalizată pentru social-democrați (SPD); iar pentru Creștin Democrați (CDU/CSU), ”Mittelstand” – clasele de mijloc germane care desfășoară activități independente, adesea în întreprinderile industriale mici și mijlocii de familie.

Numărul de votanți ai CDU și SPD au scăzut deja considerabil în ultimele două decenii, parțial – ca pretutindeni în Occident – din cauza sentimentului împărtășit de membrii fostelor clase industriale că au fost abandonați de elitele politice. În cazul unei dezindustrializări rapide și radicale de genul celei experimentate de Marea Britanie la începutul anilor 1980, Germania ar putea cunoaște un val de sprijin pentru partidele extremiste: Alternative fuer Deutchland (AFD), pe dreapta și, la celălalt capăt al spectrului, Die Linke (stânga).

În cadrul sistemului german de guvernare parlamentară și reprezentare proporțională, acest lucru ar crea o situație de polarizare radicală, riscând fie imposibilitatea efectivă a unei guvernării parlamentare, fie câștigarea puterii de către dreapta radicală, așa cum tocmai s-a întâmplat în Italia. Moment în care democrația liberală europeană ar fi pe butuci. Mai mult decât atât, o asemenea situație ar da, de asemenea, o lovitură paralizantă fundamentelor ideologice ale conducerii globale americane.

În fața acestei amenințări destul de evidente – diferită de pericolul apocalipsei nucleare – pare probabil că guvernele germane anterioare ar fi făcut tot posibilul pentru a restabili aprovizionarea cu gaze rusești, încercând o mediere între Moscova și Washington, sau înaintându-și propriile propuneri pentru pace.

Așa cum, bunăoară, în anii 1970-1980, guvernele social democrate ale lui Willy Brandt și Helmut Schmidt inițiaseră acea ”Ostpolitik” (Politica estului), care a dus la normalizarea relațiilor dintre Germania de Vest și statele comuniste est-europene, moștenită ulterior de guvernul creștin democrat al lui Helmut Kohl. Rămânând ca atât guvernele SDP cât și CDU să convină asupra creării unei noi infrastructuri capabile să furnizeze gaze naturale sovietice Germaniei și întregii Europe vestice. Aceste mișcări au fost efectuate în ciuda opoziției puternice manifestate de o mare parte a celor din Washington.

În schimb, din chiar momentul apariției pericolului invaziei rușilor în Ucraina, adică de aproape un an de zile, nu a existat niciun efort autonom serios al Germaniei pentru a preveni războiul sau pentru a-i pune capăt. Populația germană este neliniștită cu privire la consecințele economice ale războiului, dar mass media germană, think-tank-urile și cea mai mare parte a instituțiilor politice par să fie complet angajate pe linia SUA-NATO, conform căreia negocierile pentru pace privesc exclusiv Ucraina.

Or, în lipsa conducerii germane, Uniunea Europeană nu poate avea niciun fel de inițiativă pentru pace. Francezii nu vor acționa singuri, iar țările mici sunt incapabile să facă acest lucru. În timpul unei recente vizite la Berlin am întâlnit, totuși, câțiva gânditori independenți care au susținut ideea unui asemenea demers. În schimb, nu am întâlnit pe nimeni care să își imagineze că acest lucru s-ar putea întâmpla în prezent. Opinia generală fiind că doar amenințarea iminentă a războiului nuclear ar putea zgudui establishmentul german, determinându-l să acționeze – moment în care ar putea fi mult prea târziu.

Cum ar putea fi explicată o asemenea abordare în Germania? Și în ce fel ar putea fi aceasta schimbată?

O parte cheie a explicației este, desigur, repulsia față de invazia rusă, de distrugerea și atrocitățile care i-au urmat. Aceasta nu poate fi, însă, singura explicație. La urma urmei, atât Ostpolitik cât și construcția rețelei de aprovizionare cu gaze de la sovietici au avut loc în perioada de apogeu al Războiului Rece, în timp ce grănicerii est-germani își împușcau concetățenii care încercau să fugă în Berlinul de Vest și în timpul invadării și ocupării Afganistanului de către Uniunea Sovietică.

Paralizia capacității Germaniei de a acționa în favoarea păcii poate fi explicată, parțial, prin narațiunea care a pus stăpânire pe majoritatea establishmentului, și anume că guvernele germane anterioare ar trebui să se rușineze de încercările lor de a promova bune relații cu Moscova și, în special, de faptul că au făcut țara dependentă de gazul rusesc.

Narațiune promovată cu asiduitate de către Washington, de polonezi și alți est-europeni, precum și de Verzii germani, care nu erau pe vremea aceea la guvernare și se folosesc de această acuzație pentru a lovi în celelalte partide.

Există un răspuns ușor la această acuzație – dar este unul pe care establishmentul german și cel occidental în general, nu îl pot rosti câtă vreme acest luru ar implica recunoașterea felului în care și-au înșelat propriile populații.

Instituirea livrărilor de gaze sovietice către Germania a precedat în mod evident căderea Uniunii Sovietice și extinderea NATO în Europa de Vest. Experți de frunte și foști oficiali, inclusiv Helmut Schmidt în Germania, avertizaseră că extinderea NATO ar putea duce la război. Or, guvernul german, ca și restul guvernelor europene, le-au spus oamenilor că expansiunea NATO este, în esență, lipsită de riscuri. Dacă ar fi abordat aceste riscuri propunând, în consecință, o reducere radicală a aprovizionării cu gaze rusești – ceea ce ar fi dus la creșteri abrupte ale prețurilor la energie – majoritatea germanilor s-ar fi întors, cel mai probabil decisiv, împotriva extinderii NATO.

Astfel, după războiul ruso-georgian din 2008 (care a urmat la scurt timp după declararea intenției NATO de a edmite, eventual, Georgia și Ucraina), l-am întrebat pe un fost membru al staff-ului secretarului general al NATO dacă NATO avea vreun plan de urgență pentru a apăra Georgia în eventualitatea unui război. Mi-a spus nu doar că nu există niciun plan, ci și că nici măcar nu s-a discutat despre așa ceva.

Când mi-am exprimat neîncrederea, el mi-a explicat că, din moment ce publicul occidental a fost asigurat că extinderea NATO nu implică niciun risc de război, orice oficial al NATO care ar sugera o asemenea posibilitate ar fi imediat catalogat drept un oponent al extinderii, ruinându-și astfel cariera.

Conștiente de pericolul războiului din Ucraina, dar temându-se, fie, pe de o parte, să ceară sacrificii și acceptarea riscului din partea alegătorilor, fie, pe de alta, să sfideze Washingtonul și să împartă Europa susținând ferm un compromis cu Rusia, guvernele germane au ales calea minimei rezistențe: dependența continuă de gazul rusesc, ieftin și abundent, împreună cu acordul continuu față de politicile americane, despre care fuseseră avertizați că era extrem de probabil să conducă la un conflict.

Ironia amară este că exact această combinație de politici întemeiate pe lașitate a adus Germania în pragul celui mai mare pericol cu care s-a confruntat de la catastrofa celui de-Al doilea Război Mondial încoace.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

Anatol Lieven este director al Programului Eurasia la Quincy Institute for Responsible Statecraft. A fost profesor la Universitatea Georgetown din Quatar și la Departamentul de Studii despre Război al King’s College din Londra. Este membru al comitetului consultativ al Departamentului Asia de Sud al British Foreign and Commonwealth Office. Este licențiat și doctor al Cambridge University din Anglia. Din 1985 până în 1998, Anatol Lieven a lucrat ca jurnalist britanic în Asia de Sud, fosta Uniune Sovietică și Europa de est, acoperind războaiele din Afganistan, Cecenia și sudul Caucazului. Din 2000 până în 2007 a lucrat la diverse think tank-ri din Washington DC. Lieven este autorul mai multor cărți despre Rusia și vecinii săi, printre care: The Baltic Revolutions: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence și Ukraine and Russia: A Fraternal Rivalry. Ultima sa carte ”Climate Change and the Nation State a fost publicată în martie 2020, de Editura Penguin, în Marea Britanie și Oxford University Press în SUA.