Nimeni nu vrea să vorbească despre Antonio de Oliveira Salazar. Profilul său este departe de a coincide cu imaginea tradițională a stângii despre un dictator de dreapta. Pentru că a disprețuit atât fascismul, pe care l-a respins drept ”cezarism păgân”, cât și rasismul lui Hitler, despre care spunea că este ”în esență, incompatibil cu caracterul civilizației noastre creștine”.

Salazar și-a folosit rareori poliția politică pentru a suprima dizidența, iar când a făcut-o, s-a limitat la comuniștii militanți, care au încercat să-l ucidă, în 1937, în timp ce se îndrepta înspre biserică. După explozia care i-a spulberat geamurile mașinii, s-a scuturat de praf, spunând însoțitorilor săi: ”Gata. Să intrăm acum la liturghie.”

Salazar s-a opus expansionismului Puterilor Axei, începând cu 1935, când a avut loc invazia Italiei în Etiopia, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ajutat victimele celui de-al treilea Reich să scape din Europa ocupată de naziști, acordând, totodată, sprijin material aliaților. A rămas neutru doar din teama de nu-l arunca pe vecinul său, Francisco Franco, în brațele lui Hitler.

Cum, în încercarea de nu fi etichetată de progresiști drept fascistă, dreapta se ferește, în aceeași măsură, să-i pomenească numele, apariția noii bigrafii a lui Tom Gallagher, Salazar:The Dictator Who Refused to Die (Salazar:Dictatorul care a refuzat să moară)[1], este o mare și nesperată șansă pentru ruperea acestei tăceri.

Cu o semnificație aparte pentru noi, câtă vreme o discuție onestă despre Salazar, inițiată de, probabil, singurul politolog occidental expert în istoria modernă a României și a Peninsulei Balcanice, ne-ar putea ajuta să scoatem din umbra partis-priurilor ideologice îndeobște cunoscute, activitatea diplomatică a lui Mircea Eliade în Portugalia, punând, totodată, într-o nouă lumină nu doar calitatea sa de intermediar între Antonescu și Salazar, cât și cartea lui despre acesta din urmă, pe care stânga academică românească s-a grăbit nespus să o catalogheze drept un ”text de propagandă politică”[2].

Salazar avea pregătire de economist. În 1926, după ce o juntă militară a pus capăt Primei Republici Portugheze, anarhice și anticlericale, generalii i-au încredințat postul de minstru de finanțe. Astfel, Portugalia și-a recăpătat stabilitatea financiară pentru prima dată în decursul unui secol, iar Salazar a devenit erou național.

În scurtă vreme a fost numit, în aclamațiile mulțimilor, prim ministru, și a devenit, ulterior, dictator, pe nepusă masă, după ce a demis câțiva dintre miniștrii cabinetului, adjudecâdu-și portofoliile acestora.

Salazar a condus ca un catolic, iar regimul său era în mod natural conservator. El a insistat constant asupra ”valorii intrinseci a adevărului religios pentru om și pentru societate”. Obiectivele sale declarate au fost prevenirea ”pervertirii opiniei publice” și ”protejarea integrității morale a cetățenilor”.

Cu toate acestea, el a acordat puține privilegii politice bisericii instituționale. I se potrivea mai degrabă vechiul concept feudal de rege creștin, el însuși un ofițer al Bisericii în sine. A susținut eforturile de evanghelizare a poporului și de slujire a celor săraci, dar a insistat ca epicopii să-i lase lui treburile statului. Și a fost atât de dezgustat de ”reformele” Conciliului Vatican II, încât a interzis vizita Papei Paul al VI-lea în Portugalia.

În materie fiscală, Salazar s-a inspirat deschis din enciclicele sociale ale papilor Leon al XIII-lea și Pius al IX-lea. În calitate de economist, s-a manifestat cu prudență față de fetișul creșterii economice rapide, împărtășit de comuniști și fasciști în egală măsură, prioritatea sa fiind aceea de a desprinde Portugalia din dependența sa față de comerțul cu Regatul Unit, în vreme ce creștea încet baza industrială a țării.

Cu toate acestea, el nu a fost un naționalist în adevăratul sens al cuvântului. Scopul lui nu a fost niciodată vreo așa zisă ”măreție” a Portugaliei, ci pur și simplu acela de a face ca economia imperfectă a țării să funcționeze în favoarea portughezilor obișnuiți. A fost adeptul unui anumit soi de ”smerenie” patriotică, îndemnându-și conaționalii să respingă iluziile de grandoare oferite de fasciști și de comuniști. Le-a cerut, pur și simplu, să lucreze liniștit și constant, pentru binele țării, așa cum a făcut el însuși.

Piatra de temelie a salazarismului a fost depolitizarea. Așa cum observa jurnalistul francez Raymond Aron, spre deosebire de guvernarea lui Hitler sau Mussolini, care se străduiau să fanatizeze oamenii, guvernarea lui Salazar a încercat să îi depolitizeze. El fiind întotdeauna de părere că necazurile Portugaliei (și ale întregii Europe) provin dintr-o obsesie față de ideologiile radicale, iar când spunea asta nu se referea doar la fascism sau la comunism. În esență, Salazar dădea vina în special pe liberalismul care infectase Europa în timpul Revoluției Franceze.

A disprețuit politica de mase și a rămas practic absent din viața publică. ”Acești oameni buni care într-o zi mă aplaudă, tulburați de o emoție de moment, se pot întoarce a doua zi împotriva mea, din cauze la fel de efemere”, observa Salazar. De asemenea, el disprețuia partidele politice, despre care credea că nu servesc decât la îngreunarea muncii unui guvern bun și la învrăjbirea oamenilor unii împotriva altora. ”Politica ucide administrația, s-a plâns el o dată.

Remediul era, în viziunea lui Salazar, coagularea națiunii în jurul moștenirii sale creștine, păstrarea păcii în Peninsula Iberică și îmbunătățirea vieții portughezilor obișnuiți.

Și a funcționat. Când a plecat, după decenii, Portugalia era o putere respectată, de prim ordin. Rata de alfabetizare a crescut de la 30%, la aproape 100%. Economia era, modest spus, în plină expansiune. Iar printre admiratorii săi se numărau personalități atât de diferite precum T.S. Eliot, Charles de Gaulle, Konrad Adenauer sau Dean Acheson, acesta din urmă numindu-l pe Salazar ”contemporanul nostru cel mai apropiat de Regele-Filozof al lui Platon”. Nu este de mirare că, în 2007, un sondaj național l-a desemnat pe Salazar drept cel mai mare portughez al istoriei. Asta într-o vreme în care noi nu știam cum să îl lapidăm mai eficient pe Mircea Eliade, printre altele și pentru laudele pe care i le adusese.

Privind de jur împrejur, este din ce în ce mai dificil să infirmăm teza lui Patrick Deneen, conform căreia liberalismul a eșuat. Există deja, în mod evident, toate semnele distinctive: supra dependența de piețele externe, o economie stagnantă și servilă, o stângă și o dreaptă din ce în ce mai polarizate, o violența politică fără precedent, precum și pierderea credibilității instituțiilor democratice.

Cu toate acestea, exemplul lui Salazar oferă un alt tip de ordine post-liberală, total diferită de ceea ce oferă actualemente ideologii de stânga sau de dreapta.

Salazarismul, dacă există așa ceva, este un fel de tradiționalism paternalist. Niciun lider, fie acesta mai slab, sau mai ”vizionar” nu ar fi putut scuti Portugalia de excesele totalitarismului. Salazar era, în felul său, un moderat.

Rezumând spiritul salazarismului, Gallagher îl citează, sarcastic, pe gânditorul conservator israelian Yoram Hazony: ”Acolo unde un popor este incapabil de autodisciplină, un guvern blând nu va încuraja decât trivialitatea și divizarea, ura și violența, sfârșind prin a forța alegerea dintre războiul civil și tiranie. Aceasta înseamnă că cel mai bun lucru pe care un popor nedisciplinat îl poate spera este un autocrat binevoitor”.

În ceeea ce ne privește, succesiunea rapidă a evenimentelor pare să îi dea dreptate. Toate ideologiile, în cap cu liberalismul, precum și mai toți liderii politici, și-au dat întreaga măsură, astfel încât nu e deloc exclus ca, în curând, singura alternativă la un tiran de stânga sau de dreapta, să devină cineva ca Salazar: un tradiționalist paternalist, un ”rege-filozof”. Asta în cazul în care chiar am avea de unde să luăm un asemenea om.

Nedeea Burcă

Traducere și adaptare după Michael Warren Davis, Waiting for Our Salazar, sursa:https://www.theamericanconservative.com/articles/waiting-for-our-salazar/

Foto: Demonstrație în Portugalia în onoarea lui Antonio de Oliveira Salazar