Ryszard Legutko

18 august, 2023

Cartea lui Yoram Hazony, The Virtue of Nationalism (Virtutea naționalismului), este o gură de aer proaspăt.

Într-un moment în care conceptul de națiune este disprețuit fățiș, iar condamnarea naționalismului a devenit un element esențial al dogmei oficiale, în întreaga lume occidentală, Hazony și-a asumat o apărare fără compromisuri a ambelor. Și, întrucât dogma oficială este astăzi agresivă și intruzivă, prezentă pretutindeni, în aproape toate spațiile publice, infiltrată chiar și în sfera privată, este înviorător să auzi o voce care se distanțează de trendul majoritar.

Conceptul de naționalism este folosit de autor în sensul clasic, așa cum derivă din antichitatea greco-romană și din Vechiul Testament. Conform înțelegerii clasice, există o limită obiectivă a expansiunii organismului politic. Este un argument pe care îl găsim la Platon și, mai ales, la Aristotel. Comunitatea politică – ne spun acești înțelepți – nu se poate extinde la infinit. Este limitată nu numai funcțional, ci mai ales de caracteristici istorice puternice cum ar fi limba, religia și moștenirea comună. În modernitate, această viziune (de bun simț, s-ar zice) este contestată pe baza sloganului universalist al frăției tuturor oamenilor. Și astfel, doctrine precum marxismul și liberalismul au tendința de a extinde practic fără sfârșit granițele ordinii politice, pentru a cuprinde, în cele mai îndrăznețe teorii, întreaga omenire.

Pentru a înțelege cartea lui Hazony este necesar să ținem cont de înțelegerea clasică a naționalismului. Căci există un alt concept, foarte răspândit, extrem de negativ și care aproprie naționalismului biologismul, exclusivismul radical, șovinismul și alte caracteristici la fel de neplăcute. Folosind termenul în acest fel, detractorii naționalismului l-au transformat într-o adevărată ocară, ceva atât de jignitor încât astăzi este practic imposibil să porți o discuție serioasă pe subiectul națiunii și al identității naționale.

Cititorul cărții The Virtue of Naționalism ar trebui să lase de-o parte toată această droaie de invective, pentru a urma, în schimb, raționamentul autorului, care se bazează pe juxtapunerea a două modele ideale: naționalismul, o doctrină care justifică statul-națiune ca element de bază și entitate politică optimă și, al doilea, imperialismul, o teorie care vorbește despre constructe politice mai largi, cum ar fi imperiul sau o federație multinațională.

Atacurile la adresa statului națiune s-au intensificat, mai ales în ultimele două decenii în Europa, unde s-a încercat subminarea rolului său în viața politică și chiar lepădarea sa la coșul de gunoi al istoriei. Anterior, astfel de tendințe erau mai puțin pronunțate. După căderea comunismului, când opinia conform căreia democrația liberală va prevala în lumea occidentală era o chestiune de consens, mulți – și mai ales cei din societățile proaspăt eliberate de comunism – au considerat de la sine înțeles că va fi o lume a statelor naționale independente, care vor colabora în moduri mai mult sau mai puțin formale. Dacă retorica sfârșitului istoriei” ar fi avut vreun sens, aceasta ar fi putut însemna doar că toată creativitatea politică se va afla de acum încolo cuprinsă în ordinea liberal-democratică, și că, înlesnită de ordinea politică a unei mari libertăți, va urma o eră în care vom accede la dezvoltarea liberă a statelor națiune.

Dar n-a fost să fie. În schimb, venise un timp al constructelor globale sau continentale. Conceptele la modă precum guvernanța globală și guvernanța europeană au devenit populare, indicând o schimbare a direcției politice și sugerând planuri pentru construirea unor structuri adecvate.

Cea mai familiară și cea mai relevantă pentru națiunea mea, Polonia, este, desigur, Uniunea Europeană, care a început să își asume competențele statelor naționale ale Europei – uneori de drept dar, de cele mai multe ori, nu.

Natura și funcționarea unor astfel de structuri supranaționale nu au fost încă suficient cercetate sau descrise. Hazony subliniază, pe bună dreptate că în Europa, această tendință federalistă a existat încă de la începutul integrării europene. El citează, de exemplu, o declarație de la începutul anilor 1950 a lui Konrad Adenauer, potrivit căreia pacea și cooperarea de durată în Europa ar putea fi realizată doar prin afilierea statelor națiune, proces care, potrivit felului de a gândi al politicienilor, începuse deja.

Astăzi mulți – chiar foarte mulți – consideră aceste schimbări ca fiind o necesitate istorică, exact la fel cum, la vremea respectivă, se credea că apăruse și așa zisa ”comunitate a statelor comuniste” – anume direct din ”logica istoriei”. Dar, aici nu avem de-a face cu un determinism cvasihegelian sau cvasimarxist ci, ne referim, mai degrabă, la un proiect politic care este realizat, adesea destul de brutal, de anumite partide politice, guverne, corporații multinaționale și organizații internaționale. Din păcate, cruzimea cu care se implementează acest proiect în Europa nu a fost încă descrisă suficient și nici cunoștințele despre aceasta nu au fost suficient diseminate.

Oricare ar fi beneficiile introducerii unor mecanisme mai puternice de cooperare internațională în ceea ce privește libertatea de mișcare sau comerțul, proiectul de utilizare a instituților UE pentru a incapacita statele națiune și pentru a dilua identitățile naționale este extrem de periculos. De fapt, vorbim despre nimic mai puțin decât o schemă gigantică de inginerie socială, care amenință să deposedeze omenirea de toate beneficiile obținute prin intermediul statelor națiune bine guvernate, pe care Hazony le-a descris atât de elocvent și cu atâta precizie în cartea sa. Aceste beneficii nu pot fi garantate și nici înmulțite de marile structuri supranaționale. E mult mai probabil să fie irosite de către acestea.

Statul, după cum citim în The Virtue of Naționalism, nu este și nu poate fi niciodată neutru. În schimb, fiecare stat are propria sa identitate și propriul său caracter, care sunt determinate de conținutul său istoric și social. Până și ”patriotismul constituțional” nu înseamnă doar loialitate față de o anume constituție, ci de tot ceea ce ne face să o acceptăm ca fiind a noastră și ca reflectând o parte din noi înșine. Crearea unui nou patriotism global sau continental este, prin urmare, o întreprindere fundamental absurdă: își propune să creeze immposibilul.

Hazony arată că dezavantajele federalismului sau imperialismului supranațional, care sunt contrariile naționalismului, nu sunt doar rezultatul unui viciu structural ci, de asemenea, pentru a folosi binecunoscuta expresie a lui Ioan Paul al II-lea, al unei ”erori antropologice”. Omul este o ființă socială, de familie, care se dezvoltă creând legături puternice cu rudele și cu cei dragi – dar și cu aceia care îi împărtășesc sentimentul de apartenență la o comunitate de loc, de istorie, de simbolism, de cult și de convingeri. Cu alte cuvinte, omul tinde să și-i caute pe ai săi. Pentru a cita o celebră afirmație a lui Aristotel, ”cel care nu trăiește în societate sau nu are nevoie de ea, fiindu-și suficient sieși, nu poate fi decât fie o fiară, fie un zeu”.

Lumea de astăzi oferă multe modalități de a relativiza sau ascunde acest adevăr. Evoluții tehnologice, noi forme de comunicare și socializare, rețele sociale globale – toate acestea pot crea iluzia că, așa cum scria Zygmunt Bauman, trăim într-o lume fluidă și ne putem configura mediul după bunul nostru plac. Există, desigur, un oarecare adevăr și în afirmația că dezvoltarea tehnologică afectează modul în care gândim și structura societății în care trăim. Așa a fost întotdeauna. Dar de aici și până la teza că acum putem înlocui cu ușurință statul națiune cu structuri supranaționale mai largi, este lung și sinuos.

Diluarea identităților și loialităților nu crește potențialul indivizilor sau al structurilor politice. Aș dori să subliniez termenul de virtute, pe care Hazony l-a pus și în titlul cărții sale. El îl folosește în primul rând în sensul a ceva pozitiv sau al unui ”avantaj”, care poate fi obținut prin ordonarea vieții politice în jurul statului națiune. Dar merită să ne amintim și un alt sens al acestui termen, care datează din antichitate, și care se referă la calitățile morale și politice ale ființelor umane, calități rezultate din participarea la viața colectivă și din interiorizarea bunelor obiceiuri care ne reglementează comportamentul. De asemenea, trebuie să ne reamintim vizunea lui Aristotel privind participarea la viața comunității ca o condiție pentru dobândirea virtuții.

Desigur, în această privință, există multe alte elemente implicate, adesea întâmplătoare, greu de identificat și de reprodus. Dar nu există nicio îndoială că, pentru inculcarea celor mai înalte însușiri umane, un stat națiune oferă un mediu mai bun decât o structură supranațională. În Uniunea Europeană, de exemplu, dobândirea virtuților tradiționale a devenit imposibilă, nu doar pentru că UE este prea mare și prea impersonală, ci mai ales din pricina lipsei sentimentului de răspundere față de o comunitate căreia îi aparținem cu adevărat.

Acesta fiind chiar rezultatul ”erorii antropologice”. Luarea unor decizii cu privire la țări pe care nu le cunoști și de care nu-ți pasă, nu poate îmbunătăți nicidecum calitatea vieții politice, ba chiar dimptrivă. Așadar, cine privește cu speranță la influența benefică a Uniunii Europene asupra vieții în statele membre se înșeală . De altfel, datele care distrug orice fel de speranțe în acest sens sunt deja disponibile în abundență.

The Virtue of Nationalism este, în primul rând, o apărare a unui concept politic. Dar conține și teme istorice, de exemplu cele referitoare la religie. Este greu de înțeles cum ar putea fi altfel, întrucât o națiune este, prin propria sa natură, o entitate care există în istorie și își trage din ea atât punctele forte cât și slăbiciunile. Autorul postulează că, în lumea creștină, catolicismul a avut tendința de a sancționa structurile imperiale, în vreme ce statele națiune s-au înființat grație Reformei sau, mai degrabă, grație ordinii post-westfaliene care a urmat sfârșitului Războiului de 30 de ani.

Pe de o parte, Hazony are dreptate atunci când vorbește despre unitatea relativă conferită de Creștinism. Desigur, acesta nu era un imperiu sau o federație. Dar Creștinismul a dăruit minților omenești un fel de unitate, nu doar din punct de vedere spiritual și doctrinar, ci și din punct de vedere politic. În tradiția catolică, de exemplu, există un corp bogat de literatură despre relația dintre Împărăția lui Dumnezeu și lumea noastră cea de toate zilele. Ca urmare a Reformei au apărut bisericile naționale care au întărit și poate au accelerat formarea statelor naționale.

Cu toate acestea în acest proces a existat un paradox. Teoriile politice dezvoltate în țările protestante precum Anglia au creat conceptul de contract social și, prin urmare, o ordine politică bazată pe calculul intereselor individuale și logica alegerii personale, care a fost desprinsă de orice conținut istoric. În acest fel, revoluția protestantă a introdus în politica occidentală conceptul constructivist al statului, ceea ce a condus la ideea că statul se poate forma după regulile unui contract implicit. Aceasta, desigur, a implicat negarea completă faptului că națiunea este o comunitate istorică.

Pe de altă parte, în epoca post-westfaliană, catolicismul s-a dovedit o forță eficientă pentru păstrarea tradițiilor naționale. Aceasta deoarece, spre deosebire de fideismul protestant și de principiul sola scriptura, Biserica Catolică a subliniat întotdeauna rolul tradiției, nu doar ca fiind ceva apropiat de înclinațiile naturale ale omului, ci și ca izvor de înțelepciune. Astfel, catolicii care și-au apărat Biserica și-au apărat nu doar religia lor, pe Papă și Creștinătatea, ci și comunitatea națională legată de religia respectivă.

În acest sens, Polonia este un exemplu izbitor. În istoria sa, apărarea națiunii și a suveranității sale a fost întotdeauna legată de apărarea credinței catolice. În bisericile catolice patrioții polonezi și-au găsit întotdeauna sprijin și adăpst.

Apărătorii de astăzi ai imperialismului sau ai federalismului supranațional susțin că, slăbind legăturile noastre naționale și religioase e ca și cum am scăpa de niște costume artificiale pe care am fost obligați să le purtăm și că numai făcând acest lucru putem intra într-o lume a oamenilor care își exercită liberi drepturile, o lume a adevăratei și nestingheritei diversități.

În esență, însă, aceasta înseamnă o teribilă standarizare. Națiunile și religiile au îmbogățit lumea bazându-se pe bogăția experienței umane care a fost acumulată de-a lungul istoriei. Odată realizată strategia imperialiștilor și federaliștilor, am aluneca într-o realitate de facto omogenă, mono-ideologică și raționalizată. Acesta nu este un vis, ci un pericol imens care ar deschide calea ”minunatei lumi noi” prevăzute de Aldous Huxley.

Datorită unor autori precum Yoram Hazony și unor cărți precum The Virtue of Nationalism, putem distinge acest pericol mai clar. Dar, mai presus de toate, avem posibilitatea de a observa cât de mult datorăm statelor națiune și cât de înșelătoare sunt argumentele celor care le condamnă fie la dispariție prin verdictul istoriei, fie la distrugere printr-o politică imperială brutală.

Acest text este introducerea lui Ryszard Legutko la ediția poloneză a cărții, care a apărut la 11 august 2023, la cinci ani după prima apariție, în limba engleză. Cartea a apărut, se pare cu deosebită discreție, și în limba română, în anul 2021, la editura Act și Politon.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici