În anul 2010 Comisia Europeană publica un raport care revela imensa provocare economică reprezentată de ratele scăzute de fertilitate și îmbătrânirea populației.

Astăzi, după mai bine de un deceniu, ne confruntăm însă nu doar cu declinul demografic accentuat și cu imensa presiune exercitată de creșterea datoriei publice, ci și cu o nouă criza economică deosebit de gravă, determinată nu neapărat de pandemie, dar mai cu seamă de ”măsurile de prevenire și control” a efectelor acesteia.

Sistemele medicale și de ajutor social ale ”lumii civilizate” scârțâie din toate încheieturile. Occidentul a devenit prea sărac pentru a-și îngriji copiii și vârstnicii așa că, pentru a supraviețui, are nevoie de familii mai mici, de bătrâni mai puțini și de un număr cât mai mare de emigranți tineri.

Faptul că eutanasia este tot mai mult acceptată nu e deloc întâmplător. Trăim din ce în ce mai mult într-o cultură a morții, care transformă persoana în obiect și pervertește bucuria vieții reducând-o la goana nebună după plăcere și comfort. Și, cum nu se face nimic pentru inversarea tendințelor demografice, n-ar fi deloc imposibil ca generația care și-a ucis copiii să fie ucisă de propriii ei urmași.

Ceea ce va confirma întru totul profețiile lui Jackues Attali care credea încă din 1981 că, ”în însăși logica societății industriale, obiectivul nu va mai fi extinderea speranței de viață, ci asigurarea faptului că într-o durată de viață fixă (subl. mea, N.B.) omul trăiește cât mai bine, dar în așa fel încât cheltuielile cu sănătatea să fie cât mai mici în ceea ce privește costurile pentru comunitate”. Și că, ”în toate cazurile” , ”eutanasierea va fi unul dintre instrumentele esențiale ale viitoarelor noastre societăți”.

Absolut emblematic în acest sens mi se pare un articol din Huffington Post, apărut în urmă cu aproximativ un deceniu (2012 a fost anul acceptării eutanasiei în marea Britanie). Autoarea relatează moartea tatălui ei și a unui animal de companie al familiei, creând asemănări și argumentând efectiv pentru dreptul de a-și ucide tatăl, neomițând însă nici să calculeze precis ”costul menținerii oamenilor în viață”.

Astăzi, când traversăm o criză mai severă decât  cele  de până acum și când eutanasia a fost deja legalizată în mai multe țări ale Europei occidentale, ”soluția finală” a problemei demografice are toate șansele să fie considerată, o ”necesitate economică”.

Faptul că după intrarea noastră în UE, societatea românească a început să fie puternic flagelată de o propagandă acerbă în care bătrânii și săracii sunt puși la colț și văzuți ca un obstacol, n-are cum să fie doar o simplă coincidență. (Pentru scindarea socială ireparabilă și articularea apăsată a darwinismului social nu putem să nu-l pomenim pe Traian Băsescu, cel care le-a fost purtător de drapel vreme de zece ani).

Declinul demografic este prezent și la noi. Populația României scade accelerat – la începutul acestui an țara avea 19,3 milioane de locuitori, față de 23,2 milioane în 1990. Asta în condițiile în care, la ora actuală, aproape șase milioane de români trăiesc și muncesc în diaspora.

Cu liderii politici pe care-i avem și pe care-i știm ce pot, vom sfârși prin a ne înscrie, la rândul nostru, în acest ”trend”. Desigur, ”necesitatea economică” va fi ambalată cu grijă în limbajul fad al compasiunii, iar faptul că, la urma urmei, este vorba numai și numai de bani va fi disimulat mai mult sau mai puțin subtil. Pe de altă parte, trebuie spus că eutanasierea tăcută a celor care nu se pot apăra singuri și nu au nici aparținători capabili sau dornici să îi apere se practică cu succes pe meleagurile noastre, cred că dintotdeauna.

Toate acestea nu înseamnă că vom rămâne dezarmați și neputincioși.

Pentru cei care refuză etica junglei și o societate în care oamenii sunt reduși la nivelul de fiare aflate într-o perpetuă luptă pentru supraviețuire, iar cei slabi sfârșesc  în colții celor puternici, va exista întotdeauna alternativa unui alt fel de a fi în lume, a unei mentalități complet diferite de aceea care ne-a determinat, în ultimii 30 de ani, să ne ipotecăm viețile și să-i percepem pe cei dragi ai noștri ca pe niște animale de companie, de care ne putem debarasa fără probleme atunci când devin nefolositoare.

Putem înceta să ne ucidem copiii, putem să trăim mai simplu, să dăruim cu mai multă generozitate și să ne construim alte priorități decât cele de până acum.

Putem iubi mai mult.

Controlul total asupra lumii înconjurătoare și a semenilor, dorința de a fi superiori celor mai slabi, puterea exercitată silnic asupra celor ce nu se pot apăra sunt iluzii  care nu ne pot aduce fericirea – singură ”dragostea nu cade niciodată”.

Occidentul nu mai crede decât în paznici, în contul de la bancă, în autoritate, în forță și în bogăție.

Noi am putea alege iubirea… și speranța în acel ”sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace” cerut de toate slujbele din ritualul creștin-ortodox.

Nedeea Burcă