Incidentul cu cele şapte state survolate, dintre care şase sunt membre NATO (!?), nu putea să nu fie comparat cu ceea ce a făcut vest-germanul Mathias Rust în primăvara lui 1987, când, pilotând un avion monomotor Cessna 172, a decolat pe 14 mai de pe aeroportul Uetersen, de lângă Hamburg ( R.F. Germană-pe atunci), pentru un periplu scandinav, care a cuprins succesiv Islanda, Norvegia, Suedia, şi Finlanda. Pe 28 mai, în jurul orei 12,00 (aceeaşi la Bucureşti)el a decolatde pe aeroportul Helsinki-Malmi, abandonând planul de zbor pe care-l comunicase autorităţilor de resort finlandeze şi pătrunzând în spaţiul aerian al URSS. Zburând la joasă altitudine, după 800 (opt sute!) de km. parcurşi numai la mică altitudine, el a aterizat în Piaţa Roşie din Moscova la circa o sută de metri de zidul Kremlinului, aproape de catedralaSfântul Vasile şi de vestitul mausoleu al lui Lenin, care, la acea oră a după amiezii, era vizitat de mulţi turişti. Evident că, în Piaţa Roşie erau foarte multepersoane, în primul rând turişti, unii dintre ei străini, care au rămas muţi văzând cum acel monomotor străin aterizează aproape de ei, fiind apoi înconjurat rapid de miliţieni moscoviţi şi agenţi în civil. Ca din întâmplare, exact în acel moment, la ambasada SUA de la Moscova se afla „pentru nişte afaceri” analistul militar John Pike, care pretinde că a văzut micul avion învârtindu-se deasupra Pieţei Roşii şi apoi aterizând în mijlocul ei.
Imediat ştirea respectivă a devenind prioritară, toate telexurile marilor agenţii de ştiri din lume grăbindu-se s-o transmită abonaţilor. La Bucureşti, ştirea-bomnbă a fost tradusă imediat de Agerpres şi trimisă la Berlin, unde, la acea dată, avea loc reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, cum se numea oficial acest „summit” al şefilor de partid şi de stat din ţările respective, România fiind reprezentată de o delegaţie condusă de Nicolae Ceauşescu, iar depeşa Agerpres fiind trimisă special pentru el.Ce a urmat mi-a relatat regretatul fotoreporter Traian Prosan, care era redactor şef al Redacţiei Foto de la Agerpres, el fiind unul dintre fotoreporterii acreditaţi pe lângă Ceauşescu. Prosan mi-a spus că se afla chiar în sala şedinţei plenare, moment în care, potrivit înţelegerii anterioare cu Ceauşescu, în caz de forţă majoră (al primirii unei ştiri de mare importanţă de la centrala Agerpres din Bucureşti) şeful grupului de presă prezidenţial prelua depeşa respectivă şi intra în încăperea în care se afla conducătorul de partid şi de stat român şi i-o înmâna.La fel s-a întâmplat şi în ziua de 28 mai 1987. Ceauşescu a citit ştirea, apoi i-a cerut unui colaborator s-o predea şi unui membru al delegaţiei sovietice, vecină de masă cu cea a României. Acesta a luat-o, s-a schimbat la faţă după care i-a tradus-o lui Mihail Gorbaciov, şeful delegaţiei sovietice. Aflând despre ce este vorba, Gorby, cum îl alintau ziariştii vestici, s-a schimbat şi el la faţă, i-a aruncat o privire tăioasă lui Ceauşescu, după care s-a adresat celui care, aflat la microfon, relata cât de „bine este pregătită Armata Roşie ca să preîntâmpine orice act agresiv întreprins de NATO”. Era vorba de mareşalul Serghei Akromeiev, căruia Gorbaciov i-a tăiat-o scurt: „Lasă asta, mai bine spune cum a putut un mic avion străin să survoleze nestânjenit sute de km din teritoriul sovietic şi să aterizeze chiar în Piaţa Roşie!” Toţi cei de faţă, exceptând delegaţia română, care ştia despre ce este vorba, au fost consternaţi. După ce s-au aflat toate detaliile despre autorul năstruşniciei şi cum a pregătit el totul cu minuţiozitate, Mathias Rust a fost judecat şi condamnat la 4 ani de închisoare, fiind eliberat după 432 de zile de puşcărie, înaintea unei întâlniri la nivel înalt sovieto-vest-germane: 3 august 1988. Între timp, Gorbaciov l-a destituit pe ministrul Apărării, mareşalul Serghei Sokolov, şi pe comandantul Apărării Aeriene, mareşalul Aleksander Koldunov. De asemenea, alţi 2.000 de ofiţeri superiori au fost destituiţi, fiind vorba de cea mai mare epurare la nivel central după cea făcută de Stalin în anii 1930.O caricatură apărută în acele zile într-un ziar francez arăta o sabie care taie capete în mod oblic, plecând de la un mareşal şi ajungând aproape de pământ.Teza oficială este că Rust a organizat singur totul,dar, în ce mă priveşte, cred că nişte coincidenţe cu aterizarea lui în Piaţa Roşie nu sunt întâmplătoare: 1. Prezenţa lui Gorbaciov şi a ministrului Apărării la „summitul” Tratatului de la Varşovia. 2. Pe 28 mai în URSS se celebra Ziua Grănicerului şi, potrivit obicceiului, chiolhanurile se ţineau în lanţ. 3. După tragedia zborului KAL 007, sovieticii au dat ordine stricte să nu se mai întreprindă nicio acţiune ostilă împotriva aeronavelor civile decât dacă ele provin de la cel mai înalt nivel al Armatei Roşii. Or, cum spuneam, ministrul Sokolov şi alţi comandanţi militari de top erau la Berlin.De reţinut că, la 1 septembrie 1983, avionul Boeing 747 adecolat de la New York cudestinaţia Seul ( Coreea de Sud), via Anchorage (Alaska), cu 246 de pasageri la bord şi 23 de membri ai echipajului. Din motive tehnice (o eroare a sistemuluiautomat de pilotaj), el adeviatpuţin de la cursulstabilitşi a intratînspaţiulaeriansovietic, traversândpeninsulaKamceatka, apoi insula SahalindinMareaOhoţk. Patru avioane MIG-23 au fosttrimisepentru a intercepta aeronavacivilăKorean Air Lines, însăele n-au putut intercepta avionulcivil înainte ca elsăpărăsească zona aerianăinterzisă de deasupra Kamceatkăi. Boeingul a reintrat însă în spaţiul aerian sovietic deasupra insulei Sahalin, moment în care a fost doborât toţi cei aflaţi la bord decedând. După ce am redactat acest textam avut bucuria să mă revăd cu un remarcabil sovietolog şi între alte subiecte abordate, dânsul mi-a zis că am redat corect episodul de la Berlin, din mai 1987.„Eu, fiind la translaţie, l-am auzit cu urechile mele pe Gorbaciov zicând înaintea pozei de grup a şefilor delegaţiilor: O să mi-o plătească generalii!”, mi-a spus interlocutorul meu.
Unii s-ar putea îndoi în legătură cu cele pe care mi le-a destăinuit chiar atunci regretatul prieten Traian Prosan şi mi le-a confirmat direct acel reputat sovietolog, care, în plus, mi-a reprodus reacţia verbală a liui Gorby. De aceea eucred că sunt autentice şi mă bazez pe un precedent similar, pe care mi l-a povestit şeful grupului prezidenţial de presă Ion Cârje, fost director general adjunct al Agerpres şi redactor-şef al revistei LUMEA.Întâmplarea a avut loc la Quito (Ecuador) în ziua de 11 septembrie 1973. Înainte de prânz aveau loc convorbiri oficiale între preşedintele ţării gazdă, gen. Guillermo Rodriguez Lara, şi Ceauşescu aflat într-un turneu în America Latină. La un moment dat, Ion Cârje a primit prin telex o ştire de la centrala AGERPRES din Bucureşti şi, potrivit înţelegerii sale cu Ceauşescu, fiind vorba despre un eveniment excepţional, care, în plus, privea şi acest turneu al şefului statului român, el a intrat în sala convorbirilor şi i-a dat bileţelul. Ceauşescu l-a citit imediat, după care, spre stupoarea gazdelor, care nu ştiau absolut nimic despre ceea ce se întâmpla în acele momente în statul vecin Chile, a condamnat cu fermitate lovitura de stat militară de la Santiago şi asasinarea preşedintelui Salvador Allende. Preşedintele Lara şi delegaţia lui de la convorbiri au rămas muţi.
Revenind la recentul misterios zbor care a implicat cele şapte state europene, s-a aflat că avionul era fabricat în 1962 şi că, în prealabil, a mai fost înmatriculat în SUA, Franţa şi Elveţia, având diferite îndicative. PA-23-250 Aztec cu numărul de înmatriculare LY-LOO în Lituania, a aparţinut unui fost pilot de vânătoare local, director al aeroportului Nida din vestul ţării, care l-a scos la vânzare,el fiind achiziţionat la începutul lunii iunie de trei inşi, care„poate erauucraineni, români sau bulgari”, unul dintre ei vorbind rusa. Au cumpărat avionul pentru o organizaţie al cărei nume nu a fost reţinut de fostul proprietar şi l-au dus pe aeroportul Panevezys, de unde, miercuri 8 iunie, ar fi decolat spre Bulgaria. După ce a trecut prin spaţiul aerian al Poloniei şi Slovaciei, ţări din NATO, prima fiind vecină cu Ucraina, este într-o stare de alertă permanentă, a fost reperat doar în Ungaria, când a aterizat lângă Debreţin. Cum un reprezentan al aerodromului a încercat să vadă dacă echipajul nu are probleme, a fost ameninţatsă nu se apropie de avion (sic!), cei doi piloţi au scos nişte canistre l-au au alimentat şi au redecolat. Au intrat în acţiune două avioane ungare de luptă Gripen ai căror piloţi nu au considerat avionul ostil şi nu au întreprins nimic. Ca urmare, la 17h49`, el a intrat în spaţiul aerian românesc şi, timp de o oră(!?), piloţi militari de pe două avioane F-16 şi americani, tot cu două F-16, au încercat fără succes să ia legătura cu echipajul. La 19h9`, misiunea de poliţie militară din spaţiul militar românesc s-a încheiat, avionul întrând în cel al Serbiei, pentru a încheia zborul în Bulgaria, mai întâi lângă Vidin, în nord-vestul acestei ţări. Ulterior a fost găsit abandonat pe un vechi aerodrom din apropiere de Târgovişte, oraş bulgăresc cu nume similar cu al celui românesc. Membrii echipajului dispăruseră fără urmă, nefiind găsiţi nici până azi! Misterul absolut înconjoară acest zbor prin şapte state europene, dintre care şase din NATO! A fost un test făcut de NATO, pe care cele şase ţări membre l-au picat cu succes? Ce căuta în joc spaţiul aerian sârb? A fostun test făcut de ruşi ca să vadă cât derapidă este reacţia pliţieiaeriene a NATO? Nu ştiu răspunsul, dar de ce, în Polonia, în Slovacia, în România şi în Bulgaria nimeni nu a reuşit să oblige „nava agresoare” să aterizeze? Suntem într-un foarte bun film de mistere regizat de Alfred Joseph Hitchcock ?
Un articol de Dumitru Constantin
