A murit papa Francisc. Liderul Bisericii Catolice a trecut Dincolo pe data de 21 aprilie, la ora 7,35. A fost primul latino-american și primul iezuit care a ocupat scaunul papal. Grație tenacității sale în fața bolii a reușit să ureze un Paște fericit miilor de credincioși strânși în Piața Sfântu Petru, cu doar câteva ore înainte de a se ”reîntoarce la casa Tatălui”, așa cum s-a exprimat Vaticanul. Cu toate aceste, în ciuda determinării de care a dat dovadă, pontificatul său de 12 ani a fost, până în cele din urmă, tragic. ”Instrumentul lui Dumnezeu” a consimțit prea des să devină o unealtă a elitelor globale și, pe cale de consecință, atât credința cât și politica au avut de suferit.
Născut Jorge Bergoglio în Buenos Aires, în 1936, a fost fiul unor imigranți italieni care s-au refugiat în Argentina pentru a scăpa de dictatura fascistă a lui Mussolini. Faptul că fiul lor s-a reîntors ulterior în Italia pentru a prelua frâiele catolicismului e o dulce ironie a istoriei. A fost ales papă în 2013, după demisia lui Benedict al XVI-lea, și a încercat să aducă la Vatican virtutea supremă pe care o îmbrățișase în calitate de episcop de Buenos Aires: dragostea pentru cei săraci și marginalizați. Dar a fost bântuit toată viața de acuzele conform cărora ar fi încurajat dictatura militară care a condus Argentina din 1976 până în 1983. Pe atunci era șeful Ordinului Iezuit al Argentinei, care a susținut junta.
Aceasta este tragedia lui Francisc: a fost, într-o oarecare măsură, un instrument al conducătorilor mercenari ai Argentinei, iar mai târziu a consimțit să fie unealta unora de aceeași factură. În ochii conclavului care l-a ales, pontificatul lui Francisc s-ar fi constituit într-o echilibrare a pontificatului precedent. Dacă Benedict fusese un tradiționalist, Francisc ar fi fost un reformator. Dacă Benedict fusese un intelectual neclintit, Francisc ar fi avut o atitudine smerită. Dacă Benedict a purtat război pe viață și pe moarte cu „dictatura relativismului”, cu acel cult ideologic blestemat care nu recunoaște „nimic ca fiind definitv”, Francisc a devenit celebru, o dată în plus, răspunzând la o întrebare despre preoții homosexuali: „Cine sunt eu ca să-i pot judeca?”
A fost o schimbare esențială a stării de spirit. De la un papă care a căutat să salveze judecata morală din mările învolburate ale relativismului, la un papă care a evitat judecata morală. De la un papă sever, la un papă care a deschis ușile bisericii tuturor, fără niciun control. Francisc a obținut chiar aplauze la scenă deschisă de la influencerii care îl catalogaseră pe Benedict drept ”bigot” și ”tiran”. Papa a devenit woke – și ar trebui să sărbătorim asta”, titra, la un moment dat, The Independent. L-au numit chiar ”queer friendly” după ce a acceptat ca, în anumte circumstanțe, preoții să binecuvânteze uniunile celor de același sex. Numai că această bunăvoință câștigată de Francisc de la elitele post-creștine a venit cu un preț prea mare pentru biserica pe care o păstorea.
Există un mit – propagat de drama Netflix, The Two Popes – conform căruia Bergoglio, pe atunci episcop, ar fi șovăit să devină papă. În realitate, așa cum a scris John Cornwell de la Jesus College, Cambridge, argentinianul ”avea pregătit un set de politici încă înainte de alegerea sa”. Printre care acceptarea ”comunităților LGBTQ”, o respingerea clericalismului, o deschidere către ideea de a avea diaconi de sex feminin, o reformă a bisericii pentru a o face mai puțin centralizată în jurul Vaticanului și – cel mai izbitor – un nou accent pe „criza climatică”. După cum a rezumat Cornwell, în cazul în care ar fi ales, episcopul Bergoglio ar remarca ”păcatele împotriva mediului”, mai degrabă decât păcatele legate de sex și probleme de viață”. Să uităm, așadar, de desfrânare – eșecul reciclării este cel care ne va duce de acum încolo direct în Iad.
Când a devenit papă, a respectat aceste politici. Mai ales în ceea ce privește schimbările climatice. El a promis că va minimiza ”amprenta de carbon” a Vaticanului. Dacă odinioară Vaticanul era considerat drept un monument fabulos ridicat înspre gloria lui Dumnezeu, acum era tratat ca o pacoste pe pământ. Un loc al miracolelor, al artei și al rugăciunilor a fost reimaginat ca o povară pe spinarea mamei natură, generând o ”amprentă” care trebuie ”redusă”. Catolicii trebuie să se ”căiască” pentru păcatele lor împotriva naturii și ”să-și modifice stilul de viață”, a decretat Francisc. Nu aveai cum să nu te întrebi pe cine slujea el cu adevărat: zeul creștinătății, sau zeul ecologismului? Dacă odinioară catolicii implorau iertarea lui Dumnezeu, acum erau instruiți să-i liniștească pe zeii contemporani, schimbându-și ”stilul de viață”. Ritualuri neopăgîne precum reciclarea și compensarea carbonului concurau cu ritualul mai vechi al comuniunii cu Dumnezeu.
Alarmismul climatic nu a fost singura ideologie la modă introdusă de Francisc, din dorința de a reforma, în Vatican. El a devenit un susținător al doctrinei post-granițe a elitelor neolioberale, așa cum a demonstrat recenta sa ciocnire cu JD Vance. A locuit în orașul său cu ziduri și santinele la fiecare poartă, deplângând ”deportarea în masă” a imigranților ilegali de către Trump. Mai recent a părut să îmbrățișeze israelofobia arbitrilor înțelepciunii convenționale din Europa. El a dedicat numeroase predici cruzimilor acțiunilor statului Israel, ceea ce i-a adus o mustrare usturătoare din partea rabinului șef al Romei, care l-a acuzat că se ”indignează selectiv” și e obsedart de Gaza, în detrimentul altor tragedii umane. Papa nu ar trebui să împartă lumea în copii de același sânge și copii vitregi ci, mai degrabă, ar trebui să denunțe suferințele tuturor – a spus rabinul.
Dacă, sub Benedict, Vaticanul era un bastion rezistent la delirurile post-adevăr ale noilor elite, sub Francisc acesta s-a lăsat cucerit de preocupările clasei politice conducătoare. Se pare însă că suspendarea judecății morale în stilul lui Benedict și adoptarea, în schimb, a unei acceptări lipsite de orice discernământ poate determina intrarea, alături de păcătoșii care caută mântuirea, și a credințelor îndoielnice. Există aici o lecție pentru noi toți – anume că post judecata este cel mai adesea o rețetă pentru confuzie și nicidecum pentru claritatea morală, lăsându-ne expuși în mod periculos tuturor iluziilor la modă. În absența convingerilor, chiar și reprezentantul pământesc al lui Dumnezeu poate ajunge un reprezentant al nebuniilor pământești.
Francisc a schimbat rostul bisericii. Au devenit enoriașii poluatori? Și bisericile lor răni ale pământului, mai degrabă decât sanctuare cerești?
Biserica, dacă este ceva, este, cu siguranță o fortăreață menită să ne apere de capriciile și presiunile societății de piață. Chiar și în calitate de catolic decăzut, care a respins, cu mult timp în urmă, credința tinereții sale, cred în această virtute. Sunt un ateu nevoit să explic că mersul oamenilor la biserică mai are încă sens. Într-o lume în care munca lor este exploatată, modul lor de viață este înjosit și fiecare mișcare denunțată pentru imactul poluant, de ce nu și-ar căuta refugiul undeva unde măcar se bucură de egalitatea implacabilă a copiilor lui Dumnezeu? Dar chiar și acest lucru este periclitat atunci când bisericile îmbrățișează ideologia postmodernă. Nicăieri nu mai suntem în siguranță, feriți de urgia unei clase conducătoare care și-a pierdut încrederea în omenire.
Vaticanul nu este o amprentă de carbon, este un monument al ingeniozității umane, care nu trebuie să-și ceară scuze pentru că există mai mult decât o fac piramidele.
Francisc nu era woke – mai întâi de toate a fost un critic acerb al ”cancel culture” și a încercat să-și echilibreze reformismul cu valorile, dar perioada în care a fost papă dovedește ce se poate întâmpla atunci când cedăm în fața hărțuirii elitelor egoiste. Benedict a descoperit că prețul convingerilor morale este nepopularitatea. Francisc a descoperit că prețul compromisului moral este dezordinea. Aceasta este alegerea dură cu care suntem nevoiți să ne confruntăm cu toții în aceste vremuri tumultuoase, credincioși și necredincioși deopotrivă.
Brendan O‘Neill este analistul politic principal al revistei Spiked și gazda podcastului The Brendan O’Neill Show.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
