Seymour Hersh

Dramaturgul britanic, câștigător al Premiului Nobel, Harold Pinter s-a numărat printre criticii deciziei administrației Bush, susținută de premierul britanic, Tony Blair, de a declanșa, după atentatele de la 11 septembrie, o campanie militară internațională împotriva terorismului islamist. În toamna lui 2002, Pinter a fost invitat să-și susțină punctul de vedere în fața Camerei Comunelor. El și-a început discursul referindu-se la o veche legendă istorică britanică:

”Am să vă spun o poveste de demult. După cucerirea orașului Drogheda, Oliver Cromwell a convocat toți cetățenii în piața principală. <<Perfect! Acum ucideți toate femeile și violați toți bărbații!>>, a spus el. <<Dar… Mă iertați, generale, oare nu cumva nu ar trebui să procedăm… invers?>>, a întrebat unul dintre consilieri. Numai că o voce din mulțime l-a pus imediat la punct: <<Dl. Cromwell știe foarte bine ceea ce face!>>”

În povestea lui Pinter, vocea din mulțime era a lui Blair, dar astăzi ar putea fi, tot atât de bine, a cancelarului Olaf Scholz, care a tăcut din gură deși avea cunoștință despre decizia președintelui Biden de a avaria economia Germaniei prin distrugerea conductelor Nord Stream, în septembrie anul trecut.

Inițial, existau două seturi de conducte, ambele finanțate parțial de oligarhii ruși îndatorați președintelui Vladimir Putin. Nord Stream 1 a intrat în funcțiune în 2011, iar în zece ani Rusia a furnizat Germaniei mai mult de jumătate din necesarul total de energie, cea mai mare parte a gazului ieftin fiind destinată utilizării industriale. Nord Stream 2 a fost finalizat în vara anului 2021, dar nu a fost pus niciodată în funcțiune. În februarie 2022, la începutul războiului, Scholtz a oprit procesul de certificare a conductei. Nord Stream 2 fusese umplut cu gaz destinat livrării în Germania, dar uriașa sa încărcătură a fost blocată la sosire de Scholtz, în mod evident la cererea administrației Biden.

Pe 26 septembrie, anul trecut, cele două conducte au fost distruse de bombe subacvatice. La acea vreme autorul sabotajului era necunoscut, nu existau decât obișnuitele acuzații ale Occidentului la adresa Rusiei, și contestațiile acesteia. În februarie am publicat o descriere detaliată a rolului Casei Albe în atac, arătând că un obiectiv major al lui Biden era acela de a-l împiedica pe Scholz să revină asupra deciziei de a opri fluxul gazului rusesc către Germania. Realtarea mea a fost negată de Casa Albă și, până astăzi, niciun guvern nu și-a asumat responsabilitatea.

Germania a trecut cu chiu cu vai peste iarna extraordinar de caldă de anul trecut, în vreme ce guvernul a oferit subvenții generoase pentru energie atât pentru gospodării, cât și pentru oamenii de afaceri. Dar, de atunci încolo, lipsa gazului rusesc a fost factorul major care a dus la creșterea prețurilor energiei și, implicit, la încetinirea economiei germane, a patra ca mărime din lume. Criza economică a dus la creșterea opoziției față de coaliția politică în fruntea căreia se află Scholz. O altă problemă spinoasă o constituie creșterea constantă a cererilor de imigrare din Orientul Mijlociu și din Africa, asta ca să nu mai vorbim despre cei peste un milion de ucraineni care au fugit în Germania de la începutul războiului.

Sondajele de opinie din Germania arată în mod constant o enormă nemulțumire a populației față de criza economică. Conform unui sondaj analizat de Bloomberg luna trecută, doar 39% dintre alegătorii germani mai cred că țara lor va continua să fie o putere industrială și în deceniul următor. Agenția a citat în mod expres luptele politice interne cu privire la subvențiile pentru încălzirea locuințelor și pentru afaceri, fără să menționeze însă cauza majoră a crizei – decizia lui Biden de a distruge conductele Nord Stream.

O trecere în revistă a celor mai recente relatări despre criza economică germană în publicațiile de afaceri germane, americane și internaționale – în mare parte excelente – nu au scos nici măcar un singur cuvânt despre distrugerea conductelor ca motiv major al pesimismului național. Nu pot să nu mă întreb ce ar fi spus Pinter despre această teribilă autocenzură.

În iulie, Politico a relatat că vice-cancelarul și ministrul german al economiei Robert Habeck, membru al Partidului Verzilor, a avertizat că țara se va confrunta, în mod sigur, cu o scădere economică și că tranziția la energia verde ”va afecta” populația. În mai, guvernul german a anunțat că țara a intrat în recesiune. Potivit Politico, unele companii naționale își mută producția în străinătate, declanșând teama de dezindustrializare.

Habeck a spus că recesiunea economică ar putea fi explicată de prețurile ridicate la energie, pe care Germania le-a resimțit mai intens decât alte țări, ”deoarece se bazase pe gazul ieftin rusesc”. Articolul nu precizează de ce nu mai are Germania gaz rusesc.

Refuzul Casei Albe, sau al oricăreia dintre națiunile scandinave – Norvegia, Suedia și Danemarca – care au oferit sprijin pentru sabotarea, sub acoperire americană, a conductelor – de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor s-a dovedit a fi un atu important pentru Scholtz, care se întâlnise cu Biden în februarie 2022, atunci când acesta din urmă amenințase direct că va distruge Nord Stream 2. Întrebat cum ar reacționa în cazul invaziei, Biden a spus: ”Dacă Rusia va invada… nu va mai exista un Nord Stream 2. Îl vom termina.”

Scholz nu a spus nimic în public și iarna trecută s-a reîntors la Casa Albă pentru o vizită privată de câteva zile – neînsoțit de vreun membru al presei germane – vizită care a inclus o lungă discuție între patru ochi cu Biden. Nu a existat nicio cină de stat și nicio conferință de presă, în afara unui scurt schimb de platitudini cu președintele, în fața corpului de presă de la Casa Albă. Ziariștilor nu li s-a permis să pună întrebări.

Este imposibil să nu ne întrebăm încă o dată dacă, în februarie, anul trecut, Biden nu l-a informat pe cancelar cu privire la operațiunea aflată în așteptare și, de asemenea dacă, în luna septembrie l-a avertizat sau nu cu privire la ceea ce avea să urmeze. Tăcerea necurmată a lui Scholz cu privire la un act de violență îndreptat împotriva statului său poate părea misterioasă, mai cu seamă având în vedere că intensificarea din ultimele luni a crizei energetice a provocat suferință poporului german. De altfel, distrugerea conductelor a înlăturat și o potențială dezastruoasă dilemă politică: în cazul în care conductele ar fi rămas intacte, dar închise la cererea sa, presiunile la care ar fi fost supus din pricina celor care i-ar fi cerut deschiderea valvelor înspre binele poporului german, ar fi fost mai puternice decât dorința de a sprijini Casa Albă, NATO sau pe președintele Volodymyr Zelensky.

S-ar putea ca, ținându-l la curent, Casa Albă să-l fi salvat de o enigmă care i-ar fi încheiat cariera: să susțină NATO și America în război sau, dimpotrivă, să-și protejeze poporul și industria țării sale.

În octombrie anul trecut, Lisa Hänel de la Deutsche Welle, o rețea de televiziune deținută de stat, sublinia impactul social imediat al lipsei gazului rusesc asupra clasei de mijloc germane. Astfel, lucrătorii de asistență socială i-au relatat că ”tot mai mulți oamenii sunt îngrijorați că nu mai pot face față creșterii prețurilor și a costurilor energiei”. Discutând situația celor 18 milioane de cetățeni germani cu venituri mici și medii care luptă pentru căldură și hrană, ea a scris că ”ar putea fi puternic afectați de inflație și criza de energie”.

Adam Button, un analist economic canadian care scrie pentru ForexLive.com a publicat luna trecută un eseu intitulat Pilonii economiei Germaniei se prăbușesc. Trei motive de îngrijorare. În care, cele trei motive desemnate sunt: scăderea producției industriale, creșterea deficitelor și creșterea costurilor energiei.

Producția și exporturile auto se află în centrul economiei germane, scrie Button. ”Mașinile lor au alimentat Europa și au fost un concurent demn pentru SUA și Japonia. Dar acum există un nou rival: China. Producția de automobile, în plină dezvoltare în China, este o provocare pentru toată lumea, dar modelul economic german sensibil la export ar putea fi cel mai expus pericolului reprezentat de vehiculele electrice chinezești. În cel mai bun caz, va fi un val formidabil de concurență, care va dăuna marjelor și va slăbi Germania. Și, în cel mai rău caz, va distruge industria cheie a salariilor mari din Germania.”

Iată analiza lui Botton privitoare la oferta de energie ieftină a Nord Stream 2:

”Modelul economic al Germaniei este exportul de produse manufacturate, având China ca piață țintă. Concurența din partea Chinei este deja un obstacol major dar, în plus, aceasta mai e agravată și de creșterea costurilor la energie. Germania a supraviețuit iernii anului 2023 mai bine decât mă așeptam, dar asta s-a putut întâmpla mulțumită subvențiilor la greu și vremii bune. Ceea ce nu este o formulă pe termen lung și, în afara discuțiilor despre hidrogen, nu văd nicio modalitate prin care Germania ar putea scăpa de gazul natural lichefiat costisitor.

Săptămâna trecută, ministrul german al economiei, Robert Habeck, a rostit un adevăr dur. El a spus că, din cauza prețurilor ridicate la energie, Germania se confruntă cu cinci ani grei de dezindustrializare. El a cerut mai multe subvenții, ca o punte înspre aproximativ 2030, când estimează că energia verde va prelua controlul.

Problema este bugetară. Țările din zona euro sunt obligate să aibă deficite mai mici de 3%. În prezent, Germania a ajuns la 4,25, în creștere față de 2,6, cât avusese anul trecut. Estimările Ministerului de Finanțe prevăd că deficitul va scădea la 0,75% în 2026, dar asta presupune tăierea tuturor subvențiilor. Așa că, fie vor reduce subvențiile și își vor pierde industria, fie le vor continua, încălcând regulile deficitului.

Germania a făcut-o, ani de-a rândul, pe polițistul sistemului deficitar, iar țările periferice ar putea dori s-o facă să-și înghită propriul medicament. Totodată, germanii sunt celebri pentru austeritatea lor. Problema este că, chiar dacă subvențiile mari rămân în vigoare, industria germană va fi sub o presiune puternică. În orice caz, subvențiile vor trebui crescute…

Există o fereastră pentru subvenții mari, dar guvernul trebuie să decidă dacă acea muniție fiscală ar trebui cheltuită pentru subvenționarea industriei, tranziția ecologică, sau o combinație a celor două. În mod ideal, robinetele ar trebui deschise complet, dar mă tem că vechile instincte de parcimonie nemțească vor învinge, condamnând economia țării.

Pierderea gazelor rusești ieftine a afectat și producătorul multinațional german de produse chimice BASF, care are peste 50 000 angajați în țara sa de origine. După demolarea conductelor, compania a anunțat o serie de reduceri. Mii de muncitori au fost disponibilizați, iar firma a închis una dintre principalele sale unități. Un ziar cu știri despre industrie explică felul în care războiul din Ucraina ”a redus drastic livrările de gaze naturale în Europa și a sporit factura de energie a BASF cu 2,9 miliarde de dolari în 2022”.

Articolul lui Button, ca și ale tuturor celor recenzați aici nu a menționat cauza principală a reducerii ofertei de gaze naturale. Nici nu a relatat faptul că distrugerea conductelor a forțat BASF să facă o schimbare în planurile sale, investind 11 miliarde de dolari într-un complex de ultimă generație, considerat drept etalonul de aur pentru producția durabilă. Proiectul va fi realizat în China.

”Suntem din ce în ce mai îngrijorați de piața noastră internă”, a explicat directorul executiv Martin Brudermüller acționarilor, în aprilie, anul trecut. ”Rentabilitatea nu mai este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie.” El a adăugat că firma a pierdut aproape 143 de milioane de dolari în Germania, anul trecut, după multe decenii de profit constant.

Pinter, care a murit în 2008, ar fi savurat ironia. Se pare că administrația Biden, în încercarea sa de a-și proteja investițiile politice și economice în războiul Ucrainei împotriva Rusiei, a dat o mână de ajutor Chinei, un alt dușman al Casei Albe.

Autorul dorește să-i mulțumească lui Mohamed Elmaazi de la Londra pentru superba sa cercetare.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Reportajele neînfricate ale lui Seymour M. Hersh i-au adus faimă, numele pe prima pagină a jurnalelor, o uluitoare colecție de premii și nu puține contestări. Povestea lui este una de aprigă independență. A scris pentru The New Yorker și The New York Times și s-a impus în fruntea jurnalismului de investigație în 1970, când a primit un Premiu Pulitzer (ca liber profesionist), pentru dezvăluirea masacrului din cătunul vietnamez My Lai. De atunci, a primit de cinci ori Premiul George Polk, de două ori Premiul revistei The National Magazine for Public Interest, Premiul pentru Carte al Los Angeles Times, Premiul National Book Critics Circle, Premiul George Orwell și alte zeci de premii. Locuiește în Washington, D.C.

Pentru a susține munca lui Seymour Hersh, vă puteți înscrie la seymourhersh.substack.com