Nedeea Burcă

Potrivit unui nou raport al The Lancet Commission on Medicine (prima Comisie Lancet axată pe istoria medicinei), educația etică medicală trebuie să se sprijine pe o înțelegere aprofundată a rolului medicinei în regimul nazist.

Prin intermediul exemplelor de politici și practici medicale inumane din acea perioadă istorică, autorii își propun să atragă atenția asupra unor abordări ale medicinei contemporane, subliniind atât importanța concentrării pe drepturile omului, cât și a demnității corpului medical, inclusiv capacitatea de a se opune în mod deschis derapajelor oricând și oriunde ar fi necesar.

”Atrocitățile medicilor naziști se numără printre cele mai extreme și mai bine documentate exemple de încălcări ale drepturilor omului din istorie” – explică co-președintele Comisiei, dr. Sabine Hildebrandt, de la Harvard Medical School. ”Cu toate că este foarte tentant să-i consideri pe făptuitori niște monștri care depășesc puterea noastră de înțelegere, dovezile prezentate de Comisie demonstrează câți profesioniști din domeniul sănătății au fost capabili nu doar să-și încalce etica profesională, ci, în anumite condiții și supuși presiunilor, să devină chiar criminali odioși.

Nu exită nicio îndoială că medicii naziști s-au făcut vinovați de discriminare, atrocități în masă și genocid. Ceea ce – crede The Lancet – trebuie să se constituie într-un avertisment pentru profesioniștii din domeniul sănătății de astăzi, al căror liber arbitru poate fi, de asemenea, afectat, de presiunile politice, economice, sau de altă factură.

Medicii celui de-Al Treilea Reich au ajutat la crearea, justificarea și implementarea politicilor naziste, ei s-au alăturat Partidului Nazist și organizațiilor afiliate acestuia în proporție mai mare decât oricare altă profesie, iar instituțiile medicale și științifice ale Germaniei au jucat un rol esențial în impunerea și perpetuarea regimului.

Ideologia nazistă se baza pe naționalismul exacerbat, pe rasism, pe antisemitism, pe controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă, dar și pe o mulțime de concepte și teorii ”științifice” care au intaurat teroarea în rândul populațiilor considerate inferioare.

În ciuda unor dificultăți de identificare a ”superiorilor” (la început se vorbea despre arieni, apoi de nordici), certitudinile privitoare la oamenii considerați nu doar inferiori, ci și periculoși pentru ”rasa stăpânilor” – în special evreii, romii, slavii, homosexualii, bolnavii psihici sau infirmii – erau absolute.

Pe întreg parcursul Raportului Comisiei, există numeroase exemple despre modul în care această ideologie a fost folosită pentru a evolua, prioritiza și promova oamenii de descendență ariană germană, precum și pentru a justifica eugenia, sterilizarea forțată, eutanasia și o mulțime de alte experimente umane brutale.

Mai mult decât surprinzătoare sunt informațiile care se referă la ignoranța comunității medicale contemporane vizavi de crimele medicale naziste. Profesorul Herwig Czech, de la Universitatea de Medicină din Viena spune că, printre altele, Raportul își propune să schimbe această realitate, studiul medicinei sub nazism fiind de natură să ”evidențieze rolul determinant al factorilor societali și al eticii în progresul medical și științific.”

După cel de-Al Doilea Război Mondial, deliberările etice au atras atenția întregii comunității internaționale, iar Procesul de la Nuremberg a determinat apariția primelor principii internaționale privind cercetarea etică pe subiecți umani, cunoscute ulterior sub numele de Codul de la Nuremberg.

Conform precizărilor Raportului, medicina germană a acelor ani funcționa pe baza standardelor și practicilor științei biomedicale dezvoltate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Oamenii de știință germani făceau parte din rețele internaționale care promovau eugenia și dezvoltau rațiuni medicale rasiste.

De multe ori, inițiativele nici măcar nu proveneau de la autoritățile politice ci de la medicii înșiși, totuși atrocitățile au fost posibile numai datorită condițiilor create de statul nazist,  situație care a fost descrisă ca o complicitate între medicină și stat, cele două sfere alimentându-se reciproc.

Totuși, pe lângă cooperare voluntară și oportunism, contextul istoric al perioadei naziste arată un spectru larg de comportament neconform, de rezistență a unor profesioniști medicali, care variază de la refuzul tacit la cel explicit. Astfel de cazuri, deși puține, sunt extrem de importante, deoarece documentează în mod clar existența unui anumit spațiu de manevră, infirmând scuzele și justificările retrospective. Perspectivă care atrage atenția asupra responsabilității individuale a fiecărui profesionist medical în parte, chiar și în situația unui regim totalitar.

Conștientizarea acestor adevăruri istorice încurajează medicii și studenții la medicină să reflecteze sistematic atât asupra condițiilor structurale în care acționează, cât și a presiunilor la care sunt suspuși, să-și testeze continuu capacitățile de reacție în contexte problematice și să își folosescă întotdeauna spațiul de manevră disponibil pentru a acționa conform îndrumărilor prevăzute de declarația de la Geneva, conform căreia prioritatea absolută a activității medicului este reprezentată de sănătatea și bunăstarea pacientului.