James Carden
Ideea că Vladimir Putin este un Adolf Hitler modern a devenit, în ultimii ani, banală. În 2014, după prima incursiune a lui Putin în Ucraina, Hillary Clinton a făcut această comparație, iar în cele cinci săptămâni care au trecut de la ultima invazie brutală și ilegală a Rusiei, au apărut multe alte analogii similare. Ceea ce dezvăluie o neînțelegere fundamentală a personalității președintelui rus.
În ciuda marilor și evidentelor sale greșeli, Putin s-a aflat în fruntea unui stat multietnic și multiconfesional, timp de mai bine de 20 de ani. Cu toate că există multe lucruri legate de regimul său pe care noi, în Occident, le considerăm dezamăgitoare, cum ar fi, de exemplu, nivelul obscen de corupție, lipsa responsabilității democratice, sau închiderea unor instituții de presă independentă, genocidul în slujba unei viziuni etno-naționaliste rusești nu se numără printre acestea.
Comparațiile dintre Putin și Stalin se află, de asemenea, departe de adevăr. Revista britanică de stânga New Statesman crede că președintele rus este ”tributar moștenirii lui Stalin”, în vreme ce unele mijloace media din SUA, precum Yahoo News, susțin că ”Putin este un admirator netulburat al lui Stalin și a acționat – cu succes, în Rusia – pentru a-i reabilita imaginea”.
Cu toate acestea, opiniile lui Putin despre comunism sunt binecunoscute, excluzând orice nostalgie pentru generația fondatoare a bolșevismului. Astfel, cu toate că l-a lăudat pe Stalin pentru rolul său în înfrângerea naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Putin a condamnat, de asemenea, epurările făcute de acesta, precum și gulagul (rețeaua de lagăre și colonii de muncă forțată, în care au murit aproximativ 1,5 milioane de oameni).
Realitatea este că, în multe privințe, opiniile lui Putin sunt foarte apropiate de cele ale lui Aleksandr Soljenițîn, dizident sovietic și supraviețuitor al gulagului sovietic.
Admirația lui Putin pentru regretatul laureat al Premiului Nobel este binecunoscută. În 2007, el i-a adus un omagiu vizitându-l la cea de 89-a aniversare și exprimându-și aprecierea pentru ”realizările sale exemplare în domeniul activităților umanitare”.
Savantul britanic Richard Sawka a observat că obiecțiile lui Putin față de modelul sovietic, considerat drept ceva ”departe de curentul principal al civilizației” sunt un ecou al lui Soljenițîn. Potrivit lui Sakwa, Soljenițîn și Putin au deplâns lipsa de fundamentare a proiectului sovietic în tradițiile rusești”.
Mai mult decât atât, punerea la îndoială a legitimității statului ucrainian își are rădăcinile în criticile lui Soljenițîn la adresa lui Lenin și în criteriile folosite de liderii sovietici pentru a stabili granițele celor 15 republici constitutive ale URSS.
În 1994, la doar doi ani după prăbușirea Uniunii Sovietice, Soljenițân i-a denunțat pe liderii noului stat ucrainian ”care în trecut s-au opus atât de ferm comunismului și, una peste alta, se părea că l-au anatemizat pe Lenin, dar acum au făcut o întoarcere de 180 de grade, acceptând cu entuziasm ”falsele granițe leniniste ale Ucrainei (inclusiv Crimeea, ofranda obscurului tiran Hrusciov).”
Este limpede că Putin – care-i spunea președintelui american de pe vremea aceea, George W Bush: ”Trebuie să înțelegi, George. Ucraina nici măcar nu este o țară.” – gândește la fel. Anunțând începutul ostilităților împotriva Ucrainei, în februarie, Putin și-a comunicat punctul de vedere conform căruia ”Ucraina modernă a fost creată în întregime de Rusia sau, mai precis, de Rusia bolșevică, comunistă”.
Astfel, în viziunea lui Putin, milioane de etnici ruși – în Donbas și, până în 2014, în Crimeea – au fost prinși în, așa cum a spus Soljenițîn, ” falsele granițe leniniste ale Ucrainei”. Aceasta fiind problema pe care Kremlinul încearcă să o remedieze acum, prin forță brută.
Toate acestea sugerează faptul că experții americani și factorii de decizie politică nu folosesc lentila potrivită pentru a percepe corect criza actuală. Deși este tentant și, poate, convenabil din punct de vedere moral, să-l denunți pe Putin în termenii cei mai puternici posibili, comparațiile cu Hitler și Stalin, întunecă mai degrabă perspectiva, decât să o lumineze.
Războiul lui Putin este imposibil de justificat, pe deplin condamnabil, dar n-are nicio legătură cu naționalismul genocidar al lui Adolf Hitler, sau cu construcția megalomană a statului prin teroare, realizată de Iosif Vissarionovici Stalin.
Ignorarea istoriei dă naștere la politici proaste. Cu cât vom ajunge să înțelegem mai repede și mai profund motivațiile reale din spatele războiului lui Putin, cu atât mai bine vom putea identifica modalitățile de ieșire din cea mai periculoasă criză dintre Rusia și Occident de la criza rachetelor cubaneze din 1962.
Traducere și adaptare: Nedeea Burcă
Sursa: aici
