Fantezia de după căderea Cortinei de fier, a unei ordini mondiale unipolare sub hegemonie americană, s-a încheiat definitiv. Iar ceea ce apare în locul ei nu este rivalitatea bipolară evidentă dintre Washington și Beijing, anticipată de mulți strategi, ci mai degrabă un sistem multipolar haotic, în care puterile mijlocii descoperă că au mai mult spațiu de manevră decât oricând de la anii 1970 încoace.

De la Ankara la New Delhi, de la Riyadh la Jakarta, guvernele care odinioară erau constrânse să-și aleagă o tabără, explorează toate opțiunile cu o dexteritate remarcabilă. Acesta nu este idealism – este un calcul rece. Statele recunosc că declinul american nu se traduce automat în dominația chineză și că spațiul dintre acești poli oferă oportunități celor suficient de perspicace pentru a le exploata.

De exemplu, Erdogan, președintele Turciei, membru NATO, găzduiește turiști ruși, mediază între Moscova și Kiev, lansându-se totodată în aventuri militare independente în Siria și Libia. Sau, Arabia Saudită, considerată până deunăzi stat clientelar american, coordonează acum politica energetică cu Rusia prin intermediul OPEC+ și acceptă medierea chineză cu Iranul. India își menține parteneriatul strategic cu Washingtonul, refuzând în același timp să condamne Rusia în privința Ucrainei și adâncind legăturile cu Moscova în domeniul apărării și energiei. Acest comportament scoate din minți decidenții politici de la Washington, care încă mai raționează în paradigma ”cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Însă puterile mijlocii fac ceea ce statele au făcut dintotdeauna odată cu relaxarea presiunii exercitate de marile puteri – își urmăresc interesele naționale particulare, fără a se subordona viziunii strategice a nimănui.

Momentul actual seamănă mai puțin cu Războiul Rece și mai mult cu ultima perioadă a Sistemului de la Viena, când puteri de dimensiuni medii precum Italia și Imperiul Otoman și-au putut schimba alinierile, în urmărirea unor ambiții regionale. Diferența este că puterile de mijloc de astăzi posedă adesea capacități militare semnificative, economii mari și, în unele cazuri, arme nucleare.

Ce înseamnă acest lucru pentru politica externă americană? În primul rând, trebuie să acceptăm că mustrarea acestor state apropos de ”valorile comune”, reducând totodată garanțiile de securitate și beneficiile economice ale alinierii, este o strategie nereușită. În al doilea rând, trebuie să recunoaștem că aceste puteri își vor prioritiza din ce în ce mai mult interesele regionale în detrimentul luptelor ideologice globale. În al treilea rând, trebuie să înțelegem că încercările de a impune opțiuni binare vor avea un efect de bumerang, împingându-i pe cei indeciși către aranjamente alternative.

O strategie mai inteligentă ar fi adoptarea unei abordări mai tranzacționale – oferind beneficii concrete pentru cooperare concretă pe teme specifice, acceptând în același timp că aceste state vor menține relații diverse. Alternativa ar fi să îi privim construindu-și un sistem internațional complet paralel, în care influența americană este marginală.

Ascensiunea puterilor mijlocii nu este un inconvenient care poate fi remediat. Este o realitate care trebuie gestionată. Cu cât strategii americani vor accepta mai repede acest lucru, cu atât vor fi mai bine poziționați pentru a proteja interesele vitale ale SUA, într-o lume care nu se mai învârte în jurul preferințelor Washingtonului.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici