Barnett R. Rubin
Opiniile asupra conflictului dintre Palestina și Israel sunt polarizate, la nivel mondial, între cei care au trait, în ultimele câteva secole, consecințele conflictului dintre Est și Vest și, pe de altă parte, cei care, în aceeași perioadă, au avut de suferit de pe urma conflictului dintre Nord și Sud.
Pentru cei dintâi, povestea începe cu revoluția americană, în urma căreia a fost stabilită prima democrație constituțională, și cea franceză care, în numele poporului, a răsturnat o monarhie absolută și i-a emancipat pe evrei, răspândindu-și apoi deviza, Liberté, Égalité, Fraternité, pretutindeni în Europa.
În secolul al XX-lea, triumful libertății a culminat cu victoria democrației, mai întâi împotriva nazismului și a fascismului, apoi, ulterior, împotriva comunismului. Mantra politicii externe a președintelui Biden – anume lupta universală a democrației împotriva autocrației este un produs al acestei narațiuni. Atrocitățile fascismului și ale comunismului au constat atât în Holocaustul în care au fost uciși șase milioane de evrei și aprope tot atâția neevrei, cât și în represiunea sovietică, care a provocat moartea a aproape 20 de milioane de oameni – în gulag, prin epurări și foamete provocată deliberat.
Din această perspectivă înființarea Statului Israel din cenușa Holocaustului și lupta lumilor arabă și musulmană împotriva acestuia sunt prelungiri ale victoriei Aliaților și ale planurilor de genocid ale lui Hitler. Și pentru o mare parte a adepților acestei narațiuni, masacrul din 7 octombrie comis de Hamas a întărit această viziune a conflictului dintre Israel și Palestina.
Pentru tabăra cealaltă, narațiunea principală a ultimelor cinci secole a fost aceea a subjugării Asiei, Africii și Americii Latine de către colonialismul european și luptele anticoloniale care i-au urmat. Comerțul trans-atlantic cu sclavi a ucis între două și patru milioane de oameni. Genocidul popoarelor native americane a dus la moartea a 90% din populație. Între 1885 și 1908, în urma atrocităților din statul liber Congo, condus de Belgia, au murit între trei și până la zece milioane de oameni. Politicile britanice din India au declanșat foametea din 1943, din Bengal, care a ucis trei milioane de oameni, în opt luni.
Pentru cei care privesc istoria prin această lentilă a conflictului dintre Nord și Sud, Mandatul pentru Palestina, aprobat oficial de Liga Națiunilor în iunie 1922, pentru înființarea unui cămin național al evreilor, fără consimțământul locuitorilor acelei țări; expluzarea violentă din 1948 a 700 000 de palestinieni în ceea ce israelienii numesc Războiul de Independență, iar palestinienii Nakba (catastrofa), anexarea și ocuparea de către Israel a pământurilor cucerite în 1967 și transformarea Israelului într-o putere nucleară nedeclarată, înarmată și susținută de SUA, echivalează cu extinderea colonialismului în secolele 20 și 21. Iar războiul actual și sprijinul necritic primit din partea SUA nu face decât să le confirme acest punct de vedere.
În 1905 Negib Azoury, un creștin libanez, fost viceguvernator al Ierusalimului otoman avertiza lumea asupra a două fenomene importante, având același izvor dar, totodată, antagoniste: trezirea națiunii arabe și năzuința evreilor de a reconstitui vechiul regat al Israelului. ”Soarta lumii întregi” – a scris el – ”va depinde de rezultatul luptei dintre aceste două popoare, reprezentând două principii opuse”.
Azoury susținea că, dincolo de orice asemănări – sau poate tocmai din cauza acestora – singurul rezultat posibil ar fi victoria uneia dintre părți. Azoury avea dreptate în ceea ce privește originea comună a celor două mișcări – aceeași rezistență la diferite forme de opresiune i-a determinat pe unii să devină sioniști, iar pe ceilalți naționaliști arabi sau islamiști; ele diferă mai puțin în natura lor cât în funcție de grupul în care s-au născut susținătorii fiecăreia.
Degradarea perspectivei unora, dintr-o parte sau din cealalată, în ură dezumanizantă, este un rezultat inevitabil al secolului violent care a urmat.
Dar, este oare neapărat necesară victoria absolută a uneia dintre cele două părți? Ambele narațiuni derivă din viață și suferință autentică. Să fie oare mai presus de puterile noastre recunoașterea faptului că niciuna dintre ele nu povestește întreaga cruzime polimorfă a istoriei?
”Soarta lumii întregi” poate depinde acum de capacitatea noastră de a înțelege tragedia în întregul ei și de a dovedi că Azoury s-a înșelat.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
Barnett R. Rubin este un distins membru al Ccentrului pentru Cooperare Internațională al Universității din New Yok și autor al mai multor cărți, printre care ”Afganistan from the Cold War through the Warr on Terror”.
