Domnule președinte Bogdan Hossu am dori să știm care este opinia Confederației Sindicale ”Cartel ALFA”, în privința salariului minim și a amânării adoptării unei hotărâri de guvern privind salariul minim?

Amânarea este o decizie politică, mai mult de imagine politică, care să sublinieze faptul că actualul guvern decide independent și nu acceptă decizia guvernului anterior. E un joc pur politic.

 Asta e ceva normal.

Parțial normal. Vă mărturisesc că eu aș fi preferat ca să se respecte ideea de instituție și nu de coloratură a unei instituții. În sensul în care instituția guvernamentală, ca și instituțiile sindicale, sau de angajatori, nu trebuie să exprime punctul de vedere, hai să spunem, a unei persoane sau a grupului respectiv, dintr-un moment, ci trebuie să aibă o continuitate institutionala, dacă se dorește realmente ca să existe credibilitatea angajamentul instituțional pe viitor. De ce spun asta? Pentru că practic, în ședința Consiliului Național Tripartit pentru dialog social, reprezentantul angajatorilor (patronatului) a fost de acord cu propunerea de salariu minim înaintată de guvernul Dăncilă. Evident, partea sindicală a fost de acord, am avut niște propuneri de modificare datorită contextului actual, care prin lipsa contractelor colective de munca, nu se realizeaza, in fapt, o distribuire echitabila a creșterii economice. Pentru că, in fapt, creșterea economică trebuie să fie corect distribuită în toate structurile verticale ale lucrătorilor din România.

Legat de salariul minim sunt câteva elemente care marchează necesitatea unei politici coerente pe care ar trebui să o facă atât partenerii sociali, pe de o parte, dar mai ales guvernul. Pentru că salariul minim este unul din cele trei instrumente fundamentale ale unui guvern de realizare a unei bune distribuții în structura societății in ansamblu a beneficiilor creșterii economice către toți cetățenii: unul este salariul minim, care a fost utilizat destul de intens; al doilea este politica fiscală, care datorită sistemului de taxă plată sau a fiscalitate plate, de fapt, dă o inechitate a efortului fiscal între lucrătorii cu venituri mari și lucrătorii cu venituri mici, și a treia, este posibilitatea de negociere colectivă care, datorită legii actuale a dialogului social, este blocată și, practic, nu permite utilizarea unui instrument important, care permitea libertatea partenerilor, mă refer la angajatori și la sindicate ca reprezentați ai lucrătorilor, de a rezolva problemele corectei distributii.

Ceea ce multă lume uită este că în momentul în care România a aderat la Uniunea Europeană a aderat și la ceea ce există în tratatele și directivele Uniunii Europene, noțiunea de economie socială de piață, în care prin economia socială de piață înseamnă si realizarea justiției sociale în politicile pe care le faci pe plan economic și social.  Economia bazată pe o piață socială înseamnă în același timp, a fost evaluată de anumite instituții europene, existenta unei bune distribuții a cresterii economice în structura lucrătorilor. În acest sens, există definiția Cartei sociale a Consiliului Europei care spune că raportul dintre salariu minim brut pe economie într-o țară și salariu mediu brut pe economie în aceeasi țara ar trebui să fie de mimimum de 60%. În România astăzi acest raport este în jur de 40% și asta datorită creșteriilor substanțiale din ultimii doi ani din sectorul bugetar, dar și a transferului de taxe integral de la angajator către salariați, pentru că calculele se fac la valoarea bruta a salariilor, dar care nu are o distribuție uniformă în structura pieții muncii din România. Acest lucru se vede din distribuția salariilor către lucrătorii, pe transe de venituri, în care vedem o polarizare, adică în loc de o distribuire gausiană cât de cât uniformă, avem o aglomerare în jurul salariului minim pe economie, ceea ce, de fapt, este si o formă de eludare a responsabilității sociale pe care trebuie să o aiba in principal angajatorii, dar si politicul interesat de bunastarea generala. In acelasi timp aceasta distributie polarizata in jurul salariului minim nu face decât să creeze surse de fraudă fiscală pe piața muncii, pe de o parte, dar pe de altă parte creează si o presiune asupra lucrătorilor, care constată că nu pot să se regăsească in acest sistem: să-și îndeplinească aspirațiile profesionale, sociale și de bunăstare a familiei în România, și preferă să plece în străinătate. Faptul că avem peste 3,5 milioane de cetățeni plecați în exterior, unii chiar anunță 4 milioane, arată de fapt că sistemul nu răspunde așteptărilor cetățenilor din punct de vedere al pietei forței de muncă.

 Credeți că e vorba și de evaziune fiscală sau România e o țară de necalificați, în care 25% din forța de muncă, cei plătiți cu salariu minim, sunt necalificați.

Să fii considerat tigrul Europei, din punctul de vedere al creșterii economice, și în același timp să ai o treime din forța de muncă oficial înregistrată la nivelul salariului minim pe economie,  este evident că arată existenta unei fraude fiscale. Fraudă fiscală care este recunoscută și de Ministerul de Finanțe, și subliniez acest lucru pentru că există o evaluare de acum câțiva ani care arăta că aceasta este în jur de 14,2% din PIB, da, pentru că mai este evaziunea fiscală din sistemul economic-comercial, care este vreo 14,6% din PIB. Dacă le adunăm constatăm că în fiecare an în România se fură un buget național și nu putem spune atunci că România este o țară săracă.

 V-am pus întrebarea pentru că este de mirare cu Renault, Ford, Draexlmaier ar putea să lucreze numai cu muncitori necalificați.

Nu este de mirare. Este evident că nu se poate lucra cu muncitori necalificați și în același timp să ai ritm de dezvoltare sustenabil și să fii competitiv cu celelalte tipuri de economii. Acum noțiunea de competitivitate are mai multe definiții și de multe ori se pierde pentru că, practic, competitivitatea se poate discuta sub diferite aspecte. Competitivatea numerică, adică câte produse se fac pe unitatea de timp în România într-o întreprindere și câte se fac în întreprinderi similare arată că, și este ușor de identificat că, de fapt, suntem competitivi. Problema este că, pe de-o parte investițiile tehnologice n-au fost întotdeauna suficiente, pe de altă parte, politica existentă plecând de la domeniul prețurilor în resursele materiilor prime până la forma finală într-o formă sau alta nu face posibilă, câteodată, o competitivate reală, mai ales că, prin apariția multinaționalelor, deci a companiilor care au un desfășurător pe mai multe companii și lanțuri economice face ca la ei să avem imputurile, adică materiile prime, cu un preț relativ ridicat și să iasă cu un preț relativ scăzut, pentru că, practic, nu companiile din România fac și contactul cu clientul final ca să poată să spună „DA, într-adevăr, acesta este prețul”. Asta se poate vedea în mai multe forme și este semnalată inclusiv de instituții abilitate în acest tip de lucru, cum este Banca Națională a României, care recunoaște disfuncționalitățile legate de o reglementare clară pe acest subiect. Nu suntem singura țară în această situație, dar dereglementarea la noi este mult mai mare raportată la alte țări, și instrumente de control majore, cum este ANAF-ul sau Inspecția Muncii, nu îşi arată eficienţa, deși există cadrul legislativ, datorită decidenților politici care au interese. Pentru că, de fapt, evaziunea, trebuie s-o spunem în mod clar, alimentează cu prioritate partidele politice și persoane din partide politice, sau decidenți. Evaziunea este legată de aceste lucruri care, evident de 30 de ani, n-au reușit să intre într-o funcţionalitate si reglementare normală. Trebuie să fim realişti, nu putem cere eradicarea totală a evaziunii fiscale, care este o țintă idealistică, dar măcar putem avea o scădere anuală cu unu, două, trei puncte procentuale ale acestei evaziuni. Gândiți-vă că un punct procentual înseamna astazi 10 miliarde de lei noi în structura economiei, ceea ce înseamnă extraordinar de mult, care se pot folosi în investiţii de stat în economie sau realizarea unor măsuri sociale.

Acum, să ne reîntoarcem la problema salariului minim că am făcut un fel de prezentare a contextului.

 Deci salariul minim și coșul.

Nu e vorba numai de salariul minim, ci și de coșul de trai decent.

Coșul de trai decent este făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții împreună cu Syndex, care este o companie specializată în cercetări pe piața muncii, dar și cu Institutul Național de Statistică (INS), tocmai pentru a identifica elementele de coș care să poată să fie reevaluate periodic de către INS, în sensul reactualizării valorii coșului respectiv. Alinierea salariului minim garantat în plata la coşul de trai decent este o țintă care trebuie urmărită de toată lumea, dacă vrem o stabilizare a forței de muncă, daca vrem o revenire a celor plecați într-o Românie care să răspundă, hai să o spunem, unor condiții normale, de existență a unei economii sociale de piață, în care cetățeanul este respectat de instituțiile statului și, în același timp, își regăsește, într-o formă sau alta, satisfacția unui trai decent pentru el și familia lui, în contextul general.

Un al doilea element de care trebuie să ţinem cont, este faptul că desi nu ne place, dar astăzi suntem în topul european al persoanelor sărace active. În sensul în care pe Eurostat avem 16 %, valoare care a scăzut in ultima perioada de la 19 la 16%, dar rămânem în continuare în topul țărilor Uniunii Europene din punctul de vedere al sărăciei la persoanele care muncesc, ceea ce este inacceptabil.

 Să înțeleagă cititorii noștri, deci vorbiți de diferența dintre coșul minim și salariul minim.

Da.

Coșul minim astăzi, reactualizat (a fost reactualizat acum câteva zile) este pentru o persoană singură undeva în jur de 2.700 de lei net, iar salariu minim garantat în plată net, astăzi, este de 1.240 lei, dau cifre rotunde pentru că îmi plac cifrele rotunde, şi este mai ușor de urmărit. Pentru o familie standard e aproape 7.000 de lei net, ceea ce ar însemna două persoane active plus doi copii. Ar trebui ca fiecare persoană să aibă un salariu net de 3.500 lei. Este evident că nu putem avea salturi in politica salarială. Este evident că trebuie să avem ca țintă politică pentru bunăstarea generală a cetățenilor, să avem o politică de continuitate, legată de multe elemente, printre care şi de natalitate.

Trebuie să ținem cont, în același timp, şi de un alt element al mecanismului, sau al sistemului construit, care este deficitar în România. Este modul de distribuire al creșterii economice între cele două părți care participă la dezvoltarea economică: deținătorii de capital și lucrătorii, sau deținătorii de forță de muncă. La noi distribuția este de 56% la capital și vreo 40% la forța de muncă, deși media europeană este taman pe dos. Adică 56% la lucrători și 40-41% la capital. Restul e o diferență care revine statului.

 Nu cumva sectorul de stat are o mare pondere în această situație?

Nu.

 Este mai mare redistribuirea la stat față de privat?

Acum dacă discutăm de masă salarială, deci de bani dați, individual pe diferite profesiuni similare, partea de stat a avut o creștere substanțială în ultimii trei ani de zile. Adică pe funcții care pot fi similare şi pot avea un echivalent cât de cât, fiindcă fiind domenii diferite este greu de evaluat. Dar, tehnic vorbind, totuși personalul de la stat nu deține în masa pieței de muncă decât un sfert din numărul de salariați, deci majoritatea rămân în continuare în sistemul economic chiar dacă şi în sistemul economic exista o pondere relativ mică de proprietate de stat, căci majoritatea este privată datorită privatizării. Vezi companii gen Transelectrica, Electrica, care au capital de stat.

Problema este că masa majoritară este în restul economiei private și practic acolo vedem deficiențe sau disfuncționalități majore. Cel mai tipic, luăm sectorul cel mai mare astăzi, comerțul, care are 840.000 de lucrători din care în multinaționale lucrează până în 250.000 din tot sectorul respectiv. Vedem că de fapt la multinaționale există un salariu mai mare decât în restul sectorului, dar nu cu mult mai mult de 10, maximum 15%. Adică n-aș vrea să credem că sunt angajatorii filantropi şi vin şi zic „Tu meriți 100 de lei, îți dau o sută de lei că meriți”. Nu. Se adaptează condițiilor de piață atât din punct de vedere al necesarului, adică facilității de a găsi o persoană care să corespundă parametrilor funcției pe care vrea să o ocupe, dar și din punct de vedere al prețului pieței. Astăzi peste tot când vin investitori străini primul lucru care ne întreabă este care este salariu mediu din zonă ca să poată să dea cu 10% mai mult și să poată avea o stabilitate a forţei de muncă. Evident, pentru că un angajator vrea să-și maximizeze profitul. Nu este o acuză legată de acest lucru. Dar lipsa pârghiilor normale de distribuţie a creşterii economice face să existe, şi să trăim, această disfuncționalitate, pentru că dacă aceste contracte colective ar putea să existe, așa cum au existat înainte de 2011, distribuția cresterii economice ar fi fost mult mai echilibrată și acest lucru se poate vedea comparativ. Disfuncţionalitate există datorită lipsei de interes a decidenţilor de a o reglementa.

Acum, legat de modalitatea de stabilire a salariului minim, să vedem contextul.

Este clar că nu numai la noi în țară se caută mecanisme. Germania a creat Institutul de Evaluare a condițiilor sau a parametrilor și instituția în care există angajatori și sindicate care analizează și fac propuneri legate de creșterea salariului minim. Dar înainte de a crea această instituţie au majorat salariul minim, l-au dublat, adaptându-l condițiilor pieței. Adică au făcut o dublare a tarifarului orar și după aceea au facut mecanismul de creștere.

Și la noi evident, ca politică socială, va trebui să gândim un mecanism, ideal ar fi să existe un acord tripartit legat de acest lucru între cei trei parteneri: guvern, angajatori și sindicate, stabilind salariul minim pe o perioadă de câțiva ani. Valoare pe care s-o stabilim de comun acord, pentru că probabil este nevoie, diferența fiind foarte mare, între ţinta la care trebuie să ajungem: salariul minim egal cu coşul de trai decent.

 Există Consiliul Național Tripartit (CNT).

Există, dar trebuie să şi funcționeze.

 Și voința politică.

Exact. Și trebuie să existe voința politică de functionare a CNT.

Estimarea noastră, in conditiile actuale de fiscalitate, este că ar trebui vreo 5 ani de zile de crestere a salariului minim, ca să se ajungă cu salariu minim net la nivelul coșului de trai decent, pentru a putea face o echilibrare a situației.

 Aș vrea să vă pun o întrebare foarte directă. Se discută mult despre faptul că o creștere a salariilor ar putea să inducă o criză economică în România. Credeți într-o asemenea idee?

Nu.

Și că nu cred eu, e mai puțin esențial legat de acest lucru. Problema este că nu cred experții nici de la Banca Mondială, nici de la Banca Națională a României (BNR). Vorbim de viceguvernatori care sunt în BNR și au făcut studii care arată că, de fapt, creșterea din ultima perioadă a salariului minim pe economie n-a avut nici un efect perturbator asupra mediului economic. Și acest lucru îl putem vedea în doi parametri esențiali: numărul de întreprinderi pe diferitele sectoare de activitate,  cât și în numărul de angajați pe sectoarele respective.

 Oricum a produs creșterea consumului și implicit dezvoltare economică.

Asta este automat. Acum ceea ce unele entități fac voit sau nevoit, că nu pot să spun că politicul știe exact ce se întamplă, este să spunem că creşterea salariului minim are consecinţă, vezi Doamne, la distrugerea de întreprinderi. Se uită că structura de întreprinderi mici a fost creată special, nu numai la noi, în general în sistemul economic internațional, tocmai datorită faptului că prin flexibilizare și posibilitatea de transformare și adaptare rapidă la piață, să fie mult mai ușoară. Adică din punct de vedere social, o mică întreprindere care dă faliment și se închide este, dacă vreți, fără impact social major deosebit datorită faptului că asupra comunității este absorbită rapid prin apariția și crearea de întreprinderi mici, este un proces normal. În România, practic, se ține evidența numai la întreprinderile mici dispărute, neținându-se cont și de întreprinderile noi apărute. Vreau să spun că multe din întreprinderile mici dispar si datorită faptului că există o fraudă comercială și vor să închidă problema respectivă. Nu avem, de exemplu, un registru al angajatorului care duce spre faliment o unitate rămânând dator, ca un registru negru, ca să spunem așa.

Nu avem nici lege pentru că există țări în care cei care dau faliment nu mai obțin autorizație pentru o nouă întreprindere, cel puțin în domeniul respectiv.

Cel puțin în domeniul respectiv, dar și în alt domeniu pentru că înseamnă că, de fapt, comportamentul lui este același.

A doua chestiune care este importantă este că numărul de salariați nu a scăzut.

Acum, un lucru de care nu se ține cont în toate evaluările, este că economia românească, structura de ansamblu, a avut mutații importante. În 1990-1992, în zona industriei, cum este considerată, erau 4,6 milioane de lucrători pe vreo 20.000 de întreprinderi. Astăzi avem 800.000 de lucrători în industrie, echivalentul respectiv, și avem mult mai multe întreprinderi undeva la 180.000 de entități care îl dețin. În același timp, per ansamblu există o mutație importantă. Dacă ne uităm la structura de salariați vedem că într-o economie în care avem 5,1 milioane de lucrători, deci discutăm lucrători nu contracte. Constatăm că avem 42% din acești lucrători în întreprinderi de la 1 la 49 de angajați. Asta înseamnă că întreprinderile mici dețin o pondere substanțială din totalul ansamblului de entități.

 Dar ăsta e un lucru bun, arată sănătatea economiei.

Eu n-am spus că e un lucru rău. Eu am spus că mutațiile făcute conduc la consecințe diferite din punct de vedere legal. Nu mai există sector de activitate care să nu aibă întreprinderi mici, inclusiv în sectoarele care sunt bugetare, structurale, precum administrația publică.

 Aceasta este o tendință mondială pentru că discutăm și de o evoluție tehnologică care a impus aceste lucruri.

Da. Digitalizarea va face o schimbare majoră, unii o considerată a patra revoluție industrială. Va produce modificari majore. Deficiența este incapacitatea decidenților de a modifica terminologia sau vocabularul legislativ. Pentru că noțiunea că piața muncii este făcută numai din salariați și funcţionari – persoane care sunt bazate pe un contract individual de muncă – se modifică. Ne uităm la platformele comerciale noi apărute, cum este Amazonul, sau Uber-ul în servicii, în care noțiunea de contract individual de muncă dispare și apar noi forme. Inclusiv, dacă vrem, forma care începe să fie dezvoltată de lucru la domiciliu, care evident va schimba foarte mult domeniul relațiilor de muncă tradiționale. Dezavantajul este că decidenții politici care construiesc legislația n-o construiesc deschisă spre noua structură care să rezolve problemele respective.

Guvernul a venit cu o propunere de mecanism de stabilire a salariului minim bazat numai pe inflaţie şi productivitatea pe persoană ocupată. Sunt încă două variante, dar care fac corecţii fie funcţie de şomaj, fie în funcţie creşterea PIB. Dar pentru 2020, indiferent de variantă, propunerea este de a ajunge la un salariul minim brut de 2.230 lei.

În fapt proiectul guvernamental, deşi la obiectivele măsurii prevede:

  • Îmbunătăţirea participării pe piaţa muncii;
  • Diminuarea sărăciei şi nivelul de trai al salariaţilor cu venituri reduse;
  • Sprijinirea salariaţilor din intreprinderi care au sub 21 de angajaţi şi care nu beneficiază de un contract colectiv de muncă,

idei generoase, dar care nu se reflectă cu nimic în variantele introduse.

Mecanismele prevăzute în proiectul guvernamental nu înseamnă decât o ”îngheţare” a salariului minim garantat sau o creştere extrem de mică care nu va încuraja decât continuarea migrării lucrătorilor din România şi mărirea diferenţei valorii dintre salariul minim net şi coşul de trai decent, deci continuarea procesului de pauperizare a majorităţii lucrătorilor din sectorul economic.

Speranţa este angajamentul guvernamental că, începând cu ianuarie 2020, se face un grup de lucru sub CNT care să lucreze la acest mecanism.

Sper ca încercarea de a găsi consensul va marca activitatea acestui grup de lucru şi decizia finală a CNT.

va urma