Neoimpresionismul. Este o mișcare artistică în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea promovată în special de pictorii Georges Seurat și Paul Signac, având ca scop fundamentarea științifică a achizițiilor făcute de impresionism în domeniul culorii și luminii. Termenul „neoimpresionism” a fost folosit pentru prima dată  în 1886, de către criticul de artă Felix Fénéon în revista „L’Art Moderne”, ce apărea la Bruxelles.

Georges Seurat – Studiu pentru O duminică la Grande-Jatte

 

Seria de articole despre „fenomenul percepției”, semnate de David Sutter (1880), observațiile fiziologilor și psihologilor privind efectele luminii și culorii, descoperirile fizicianului Hermann von Helmholtz, ce completează teoriile lui Eugène Chevreul privind legile contrastului simultan al culorilor, au fost tot atâtea contribuții la cristalizarea esteticii neoimpresioniste. În principala lucrare-program „D’Eugène Delacroix au neo-impresionisme” („De la Eugène Delacroix la neoimpresionism”, 1899), Paul Signac apreciază dezvoltarea neoimpresionismului ca o continuare firească a artei lui Delacroix și a impresionismului, scopul fiind unul comun: „A da culorii cât mai multă strălucire posibilă”

Paul Signac – Femei la fântână

Pictorii neoimpresioniști folosesc, pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină, tonuri pure, juxtapuse, în suprafețe din ce în ce mai mici. Această tehnică a tușelor divizate – divizionism – se va accentua până la obținerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mișcării și numele de pointillism (în limba franceză: point = punct). Din rețeaua de tușe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau ființelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile.

Scurt Istoric. Apariția neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzați la „Salonul Oficial”, câțiva artiști cu preocupări înrudite – Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert Dubois-Pillet – formează, sub președinția lui Odilon Redon, „Societatea Artiștilor Independenți”. Seurat lansează, succesiv, lucrări în care folosește „contrastele de tente”, „contrastele de ton”, „contrastele de linie”. În jurul său se grupează Paul Signac și, pentru o vreme, bătrânul Camille Pissarro. Divizionismul s-a dezvoltat în pictura din secolul al XIX-lea, deoarece artiștii au descoperit teorii științifice ale vederii umane, care încurajau o abatere de la principiile impresionismului, care la acel moment fuseseră bine dezvoltate. Teoriile științifice ale culorii și regulile referitoare la contrastul de culoare, care conduceau compoziția divizioniștilor au plasat mișcarea neoimpresionismului în contrast cu impresionismul, care se caracterizează prin folosirea instinctului și a intuiției. Oamenii de știință sau artiști ale căror teorii de lumină sau de culoare au avut un impact asupra dezvoltării divizionismului includ: Charles Henry, Charles Blanc, David Pierre Giottino Humbert de Superville, David Sutter, Michel Eugène Chevreul, Ogden Rood și Hermann von Helmholtz.

Seurat – O după-amiază de duminică pe insula La Grande Jatte.

Divizionismul, alături de mișcarea neoimpresionistă în ansamblu, și-a găsit începuturile în capodopera lui Georges Seurat, O după-amiază de duminică pe insula La Grande Jatte. Divizionismul s-a dezvoltat alături de un alt stil, pointilismul, care este definit specific prin utilizarea punctelor de vopsea și care nu se bazează neapărat pe separarea culorilor.

Seurat a urmat cursuri clasice la École des Beaux-Arts și, ca atare, lucrările sale inițiale au reflectat stilul Barbizon. În 1883, Seurat și unii dintre colegii săi au început să exploreze modalități de a exprima cât mai multă lumină pe panză.

Mișcarea artistică a Divizionismului, utilizează o tehnică similară de a realiza imagini, dar în loc de a folosi puncte, divisioniștii utilizează tușe de pensulă asemănătoare unor cuburi în perspectivă.

Tehnica aceasta a tușelor divizate – divizionism – se va accentua până la obținerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mișcării și numele de pointillism.

Din rețeaua de tușe divizate sau puncte, se încheagă formele obiectelor și ființelor reprezentate.

Georges Seurat: Studiu pentru Le Chahut

 

Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile pulverizate de percepțiile prea directe ale impresionismului.

Tehnica se bazează pe „Legile contrastului simultan al culorilor” ale lui Eugène Chevreul, potrivit cărora, fiecare culoare de bază oferă posibilitatea de a sesiza și culoarea complementară, deoarece micile pete perceptibile de la o anumită distanță se contopesc în ochii privitorului. Spre exemplu, pentru a obține culoarea verde trebuie amestecat albastrul cu galben. Pointilliștii, în schimb, pictează pe pânză un mic punct albastru și imediat alături un punct galben de aceleași dimensiuni. Contopirea acestor două culori realizează în ochii privitorului, de la o anumită distanță, culoarea verde.

Camille-Pissarro-Femeie-intinzând-rufele

Prin obligarea privitorului de a combina optic culorile, în loc de a amesteca fizic pigmenții pe pânză, divizioniștii considerau că obținuseră maximum de luminozitate din punct de vedere științific.

Aceste principii sunt cel mai bine ilustrate în opera lui Seurat care, spre deosebire de Signac, se simțea atras și de mișcarea simbolistă. Deși mai în vârstă, Camille Pissarro a utilizat și el un timp tehnica pointilista.

Pictorul francez Georges Seurat fondase în jurul anului 1884 stilul sub numele de cromoluminarism, trăgând propriile sale concluzii din înțelegerea teoriilor științifice ale lui Michel Eugène Chevreul, Ogden Rood și Charles Blanc, printre alții.

 

 Roata culorilor a lui Charles Blanc, care a influențat foarte mult teoria divizionismului.

 

Divizionismul s-a dezvoltat alături de un alt stil, pointilismul, care este definit specific prin utilizarea punctelor de vopsea și care nu se bazează neapărat pe separarea culorilor.

Robert Antoine Pinchon – La Seine à Rouen au crépuscule

 

Este o tehnică de pictat cu foarte puțini practicanți astăzi. Istoric, divizionismul este notabil în lucrările lui Georges Seurat, Paul Signac și Henri-Edmond Cross, respectiv, mult mai aproape în timp, de lucrările timpurii ale lui Andy Warhol, precum și în lucrările mai multor artiști plastici ai mișcării artistice Pop art.

Henri-Edmond Cross –  La fuite des nymphes

 

Piet Mondrian – Dune III

Paul_Signac-Port_de_Saint-Tropez

Tehnica divizionismului sau pointillismului are la sfârșitul secolului al XIX-lea un deosebit ecou, fiind adoptată de francezii Henri Petitsean, Maximilian Luce, Lucie Cousturier, belgienii Henry va de Velde și Théo van Rysselberghe, italianul Giovanni Segantini.

Este o tehnică pe care, în mod pasager, o vor adopta și artiști care n-au făcut parte din mișcare: Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Dorind să refacă formele, neoimpresionismul a ajuns, în chip paradoxal, la o mai adâncă fărâmițare a imaginii realului, la o fragmentare excesivă, ce va produce o serie de reacții, între care extensia suprafețelor colorate din arta „fauviștilor”, sau perspectiva bazată pe impresiile de cald și rece trezite de culori în operele lui Paul Cézanne.

Preocuparea lui Seurat – mort prematur în 1891 – pentru soliditatea clasică a compoziției va sta, între altele, la baza raționalizării elementelor imaginii în care se vor angaja fondatorii cubismului.

Robert_Delaunay-Paysage_au_disque_solaire

Albert Dubois-Pillet – Pe malurile Marnei la răsărit

Divizionismul a împîrțit rapid lumea criticii plastice , prin aprecieri atât negative cât și pozitive ale criticilor de artă, care, în general, fie au îmbrățișat sau au condamnat încorporarea teoriilor științifice în tehnicile neo-impresioniste. De exemplu, Joris-Karl Huysmans a vorbit negativ despre picturile lui Seurat, spunând: „Scapă-i figurile de purici colorați care îi acopere, sub ea nu este nimic, nici gând, nici suflet, nimic”. Liderii impresionismului, cum ar fi Monet și Renoir, au refuzat să se expună la Seurat, și chiar și Camille Pissarro, care inițial a susținut divizionismul, a vorbit mai târziu în mod negativ cu privire la tehnică.

În timp ce majoritatea divizioniștilor nu au primit prea multe aprecieri pozitive, unii critici, printre care se numărau în special Félix Fénéon, Arsène Alexandre și Antoine de la Rochefoucauld au fost loiali mișcării.

Sursa wikipedia

 

Stimați cititori,

Despre Seurat, Signac, Edmond-Cross, Mondrian vom vorbi în săptămânile următoare. Vom putea să ne formăm propriile aprecieri privind lucrările acestor artiști care fac parte din elita picturii universale.

 

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci