A existat, dintru început, respectiv de la nașterea statului Israel, în 1948, posibilitatea ca palestinienii să locuiască într-un singur stat, împeună cu evreii israelieni. Așa cum s-a întâmplat cu toate statele autodeterminate pe criteriul național în secolul XIX și XX, când frontierele s-au modificat pentru a demarca teritoriul noului stat, o parte dintre aceia care locuiau acel teritoriu fără să aparțină națiunii culturale majoritare, a rămas pe loc, iar alta s-a refugiat. Cei rămași pe loc au alcătuit o minoritate care a conviețuit cu majoritatea etno-culturală, împreună formând națiunea civică. Deci, urmând acest model, Israelul ar fi putut fi un stat al evreilor în care locuiesc și comunități palestiniene.

În cazul Israelului problema era, însă, mult mai complicată și cu totul diferită. Israelul nu s-a autodeterminat pe criteriul majorității etno-cultuarale, urmând principiul naționalităților, ci pe acela al legitimității istorice și al justiției universale. Acest al doilea criteriu avea și o dimensiune de securitate geopolitică. Toate statele națiune au organizat politic popoare care locuiau un teritoriu. Evreii erau o națiune nu doar fără stat, ci și fără teritoriu, căci erau împrăștiați în toată lumea, supraviețuind miraculos unor abominabile persecuții, care au culminat cu Holocaustul. Când comunitatea internațională le-a restituit teritoriul istoric, de pe care fuseseră izgoniți cu peste un mileniu în urmă, permițându-le să se autodetermine acolo, populația evreiască din noul stat Israel era numericește redusă și conviețuirea cu o altă comunitate etno-culturală, care cu greu s-ar fi putut numi minoritate, punea în pericol însăși ideea evreității pe baza căreia se constituise statul respectiv. O problemă care s-a simplificat după căderea Cortinei de fier, după prăbușirea sistemului mondial bipolar și a ordinii mondiale bipolare, când un mare număr de evrei din fostele state comuniste și, în special, din Uniunea Sovietică…

Și chiar din România…

Da, chiar și din România, deși de aici mai emigraseră anterior. În orice caz, numărul mare de evrei era în Uniunea Sovietică… Și acești evrei vin și se așează acum în Israel. Este vorba, în primul rând, despre evreii din Uniunea Sovietică.

Limba rusă fiind în acest moment a doua limbă vorbită în Israel…

Da, după ivrit, limba oficială. A fost o vreme când „comunitatea românofonă” din Israel era printre primele, alături de cea poloneză… Acum, însă, vorbim despre limba rusă. Acest număr mare de evrei care au venit în Israel după 1990 a mărit numărul populației evreiești de aici și raportul dintre numărul evreilor și cel al palestinienilor s-a modificat radical în favoarea evreilor. Ceea ce desigur, întărește ideea că statul israelian este un stat al evreilor. Dar, vedeți, chiar și așa apare un aspect pe care nu îl putem ignora. Anume că, în epoca recentă, principiul civic a fost cel adoptat pentru definirea entităților statelor. Statele nu sunt ale unei etnii, ale unei naționalități, cum se spunea în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, nu sunt ale unei comunități etno-culturale sau religioase, ci ale tuturor cetățenilor lor; respectiv ale acelor persoane care sunt parte într-un raport juridic de cetățenie cu ele și care au convenit printr-un fel de contract social asupra formei lor de organizare și funcționare. Drepturile cetățenilor sunt individuale, iar statul este laic, în sensul că nu are o religie a sa, dar este obligat să trateze egal toate comunitățile religioase, veghiind la coexistența lor pașnică. Din acest punct de vedere, a spune că Israelul este statul evreilor și nu al cetățenilor israelieni, creează într-adevăr o problemă. Noi trebuie să înțelegem această problemă în realitatea ei istorică și în contextul ei specific. Evreii au fost goniți din țara lor. Evreii au fost împrăștiați cu forța în toată Europa și după aceea pe celelalte continente. Evreii au fost persecutați până la punctul maxim al acestei persecuții care a fost Holocaustul… Alte popoare supuse acelorași tratamente au dispărut. Evreii, dimpotrivă, au continuat să existe și și-au consolidat identitatea națională. Este un caz unic. Din cauza aceasta, evreii au vrut să aibă un stat al lor care să nu fie statul cetățenilor unei entități politice, ci statul unei comunități etno-culturale. Este o povară istorică care nu poate fi pur și simplu uitată sau înlăturată cu un gest superficial.

Aș mai adăuga un lucru. Problema demografică a fost, cum spuneam, foarte gravă, atâta timp cât evreii erau puțini, iar palestinienii erau relativ mulți. O chestiune suplimentară, și nu putem să o uităm, se punea în legătură cu cei care au plecat din fosta Palestină, inclusiv din Cisiordania, după ce aceste teritorii au ajuns să fie ocupate și administrate de Israel. Aceștia s-au dus în alte țări, s-au răspândit la rândul lor în lume și, atunci când s-au căutat soluții pentru dezlegarea șaradei medio-orientale, s-a pus și problema întoarcerii lor pe teritoriile de pe care au plecat. Or, vă dați seama că dacă acești palestinieni, care reprezentau totuși un număr important de persoane și care, între timp, se înmulțiseră pe acolo pe unde au trăit, au făcut copii, nepoți și așa mai departe … dacă toată această comunitate, deci, s-ar fi întors în Israel, din nou se schimba raportul numeric dintre evrei și palestinieni. Deci, problema care pare relativ ușor de soluționat într-un alt stat devine foarte complicată în Israel. Acolo numerele contează mai mult decât în alte părți.

Așadar, ca să închei, dilema era fie să avem un stat Israel în care să trăiască și palestinienii, cu drepturi, desigur, dar cu un alt statut decât cel al minorităților naționale din statele europene, cum sunt de pildă ungurii din România, fie să se formeze două state, respectiv să apară și un stat palestinian pe teritoriile ocupate de Israel în 1967. În acest sens, Iordania a spus că nu mai are pretenții la teritoriile respective și este de acord ca pe teritoriile respective să se creeze un stat al palestinienilor.

A fost una dintre primele țări arabe care a normalizat relațiile cu Israelul…

Da. Aceasta a fost una dintre bazele normalizării raporturilor israelo-iordaniene. Litigiul dintre Iordania, o țară care pierduse teritorii în favoarea Israelului, și Israel, care ocupase teritoriile respective, s-a stins prin aceea că Iordania a renunțat la pretențiile asupra teritoriilor respective. Deci litigiul a rămas fără obiect. Renunțarea avea ideea conexă ca pe teritoriile respective să se poată organiza un stat palestinian și astfel să existe două state, unul lângă celălalt: Israelul și Palestina. Principiul pe care liderii israelieni ai timpului respectiv, Itzac Rabin și Shimon Peres, au pus-o la baza acestei soluții a fost denumit „securitate contra teritorii”. Israelul obținea securitate prin recunoașterea existenței sale legitime de către vecinii săi, inclusiv de către palestinienii care trebuiseră să plece de pe teritoriile pe care Israelul s-a reconstituit ca stat, în schimbul acesteia fiind restituite teritoriile ocupate în 1967, în folosul unui stat palestinian nou creat. Acestea erau cele două variante și, o bună perioadă, ideea a două state a prevalat asupra ideii unui singur stat. Palestinienii n-au putut să accepte formula unui stat israelian în care să existe și un fel de „comunitate tolerată” a palestinienilor. Ei s-au temut de un regim care, chiar dacă nu avea caracteristicile exacte ale apartheidului, era totuși asemănător acestuia pentru că, repet, nu discutăm despre drepturile minorităților în termenii cunoscuți în Europa. Pe de altă parte, formula a două state a fost acceptată, dar cu niște condiții care au generat incertitudini cu privire la câștigarea securității dorite de către Israel. Una dintre complicațiile principale a fost cea a Ierusalimului. Palestinienii doreau ca ei să aibă Ierusalimul drept capitală, întrucât acolo sunt locuri de importanță religioasă foarte mare pentru ei. În același timp, Ierusalimul este, fără îndoială, o capitală istorică a statului evreiesc și locurile cele mai sfinte ale evreilor se găsesc tot acolo.

Zidul Plângerii, pentru cititori

Moscheea Al Aqsa, ridicată pe locul de pe care se zice că s-a înălțat la cer Profetul Mahomed și Zidul Plângerii, relicvă a Templului lui Irod dărâmat de romani, unde era adăpostit Chivotul legii… Deci, iată doar un exemplu al complicațiilor existente, acesta fiind legat de stabilirea capitalelor celor două state, Israel și Palestina. Mai sunt și altele. De aceea, soluția definitivă a fost amânată. Or, amânarea nu a jucat neapărat în favoarea formulei celor două state, întrucât pe teritoriul Cisiordaniei s-au creat, între timp, o mulțime de așa zise colonii, de așezări ale evreilor. În consecință, fie aceste colonii se desființează, ceea ce nu poate fi acceptat de cei care locuiesc acolo și asta creează o problemă majoră de politică internă în Israel, fie coloniile se mențin și atunci, practic, nu mai există teritoriu pentru două state. Astfel, din ce în ce mai mult, singura soluție care rămâne viabilă este aceea a unui singur stat. În acest caz, problema statutului comunității palestiniene din Israel se pune cu toată acuitatea.

Iată, pe scurt, istoria frământată a unei regiuni unde soluțiile unei păci stabile par posibil de conturat, dar, când te apropii de concretizarea lor, constați că diavolul se ascunde în detalii. Ei bine, acum, pandemia a adăugat un element de presiune specială asupra unei situații și așa complicate. Aceasta conduce, cum am explicat inițial, către forțarea notei, fie pentru a abate atenția de la problema securității medicale la cea a securității geopolitice, fie pentru a profita de șocul pandemiei pentru a face acceptată o formulă altădată refuzată. Adesea, în stare de șoc, în situație de criză maximă, inacceptabilul devine inevitabil. Și astfel îl vedem pe premierul israelian venind și spunând că, iată, cel puțin o parte din teritoriile care ar fi trebuit să fie bază pentru crearea statului palestinian, teritorii între timp date spre administrare unei autorități palestiniene, se integrează în teritoriul statului Israel, se anexează de Israel. Pe de o parte, aceasta e de natură să aducă așezările israeliene din Cisiordania sub suveranitatea Israelului și, desigur, îi satisface pe locuitorii acestora. Pe de altă parte, se reduce foarte mult teritoriul care ar rămâne palestinienilor. Desigur că, pentru foarte mulți israelieni, soluția aceasta temerară, avansată în forță, este aptă a le câștiga adeziunea față de perspectiva apariției unui stat palestinian vecin. În schimb, palestinienii cu greu pot să accepte o asemenea variantă. Ei au și reacționat negativ la această inițiativă.

Să fie vorba, așa cum se și aude, despre o mișcare nu atât definitivă, nu de o formulă nenegociabilă, ci doar de una care să conducă spre reluarea unor negocieri între cele două părți, palestiniană și israeliană, după ce planul de pace nerealist avansat de Președintele Trump, acum el însuși prins în războiul cu Covid 19, a eșuat, pentru ca de aici să iasă eventual un alt contur al unui viitor stat plestinian? Nu știu… teritoriul la dispoziție devine din ce în ce mai mic.

Timpul, în felul său, rezolvă problemele, în sensul că o mare parte dintre palestinieni deja și-au găsit case în alte părți, s-au așezat în alte țări, s-au obișnuit cu ideea că nu se vor mai întoarce, că viața lor se desfășoară în altă parte. Am auzit astfel de opinii acum un an când am călătorit în Iordania, și când mulți palestinieni spuneau că acuma nu li se mai pare un țel realist întoarcerea pe teritoriile pe care s-au născut ei sau părinții lor.

Poate că o comunitate palestiniană mai mică pe un teritoriu mai mare, căreia să i se asigure prosperitatea și conservarea identității culturale, în condițiile în care religiozitatea comunității evreiești, din care evreitatea își trage identitatea, scade, ar putea readuce în actualitate formula unui singur stat. Ceea ce nu ar exclude nici prezența unui mic stat palestinian care să aibă cu Israelul sau Iordania raporturi similare celor ale Principatului Monaco cu Franța sau ale Principatului Lichtenstein cu Elveția. Pandemia va lăsa în urmă o criză economică de proporții apocaliptice, care ar putea face lumea arabă, deja sătulă de necontenitele conflicte din Orientul Mijlociu și pusă sub presiune chiar de „hegemonii islamului”, să aprecieze mai mult o „pace strâmbă” cu Israelul decât continuarea unui „război drept”.

Drumul de parcurs este încă lung. Premierul Nethanyahu și, în general, oamenii politici israelieni sunt însă experți ai managementului prin criză și ai luării curbelor prin derapaj. Să sperăm că o criză în plus – mă refer la pandemia Covid 19 – va conduce spre finalul rezonabil, dacă nu chiar fericit, de atâta vreme așteptat.