Marry Harrington

Este Joe Biden cu adevărat fascist? Ori, poate, Trump? Sau, poate, eu însămi?

Lumea este de-acum obositor de familiarizată cu stilul încins și extrem de trivial în care America își consumă disputele interne, iar discursul de săptămâna trecută al lui Joe Biden nu a fost nici pe departe o excepție.

Flancat de soldați și având ca fundal clădirea Independence Hall din Philadelphia în care a fost scrisă Constituția SUA, luminată într-un roșu de rău augur, președintele SUA a vorbit despre ”acest loc sacru”, în care a fost tradus în realitate ”cel mai extraordinar experiment de autoguvernare cunoscut vreodată” cu ajutorul a doar trei cuvinte simple: ”We, the people” (”Noi, oamenii”). Dar, a sugerat el, această înfăptuire se află acum în pericol, din pricina lui Donald Trump și a republicanilor MAGA, promotori ai unui ”extremism care amenință înseși fundațiile republicii noastre”.

Restul discursului a reinvocat democrația americană, sugerând totodată că oponenții politici ai lui Biden reprezintă o amenințare nu pentru funcția actualului președinte, ci pentru întregul proiect democratic american, vechi de 200 de ani.

Această alocuțiune este acum prezentată de ambele tabere politice ca o dovadă vie a faptului că partidul advers reprezintă adevărata amenințare la adresa democrației americane.

Sau, poate, adevărata amenințare o reprezint eu? Cel puțin asta dă de înțeles un articol recent publicat de jurnalul conservator american National Review care, remarcând ceea ce sugerasem de mai multe ori în ultima vreme – anume că cezarismul ar putea fi cea mai puțin proastă opțiune pentru o viitoare politică occidentală, m-a acuzat că aș pleda pentru autoritarism.

Ei bine, eu cred că democrația liberală este probabil, condamnată. Dar, nu din vina stângii sau a dreptei, ci mai degrabă din motive structurale profunde.

Dar, cum ar fi oare dacă, de fapt, amenințarea la adresa democrației este reală și bătălia deja pierdută? Nu cumva Occidentul a încetat să mai formeze cetățeni democrați și, nu cumva, aceasta poate fi o problemă nu doar în America, ci în întreaga lume democratică?

Acum câțiva ani Adam Garfinkle a abordat acest subiect într-un eseu care examina declinul ”alfabetizării profunde”, după apariția internetului. Aprofundând istoriile interconectate ale tiparului, creștinismului și democrației, el susținea că acestea s-au combinat dând naștere unui anumit tip de individ bine adaptat guvernării democratice. Și, sugerează el, acesta a fost modelat de lecturile de lungă durată.

Lectura de lungă durată construiește o bază interconectată de cunoștințe, păstrată în memoria pe termen lung, care poate fi folosită în procesul gândirii. Aplecarea asupra unui text complex creează, de asemenea, capacitate de gândire abstractă, viață interioară ca atare și o credință comună în standardele obiective și valoarea deliberării.

Există concordanțe izbitoare între alfabetizarea la nivel mondial și națiunile care îmbrățișează o formă de democrație – toate acestea corelându-se cu prevalența credinței creștine. America a fost întemeiată pe fuziunea celor trei elemente – o nouă casă pentru o societate cărei înfiripare a fost legată de reforma creștină care a urmat apariției tiparului.

Astăzi, însă, națiunile fondate pe convergența creștinismului, alfabetizării și democrației asistă la declinul rapid al creștinismului – așa cum se întâmplă pretutindeni în Occident. Garfinkle susține că alfabetizarea urmează același curs câtă vreme, în timp ce de fapt citim și scriem mai mult decât oricând până acum, într-un alt sens ne pierdem îndemânarea cheie a erei tiparului, și anume aceea a ”cititului profund”. În locul ei, ”scrolarea”, citirea intertextuală și interactivă înlocuiesc pierderea concentrării unitare, antrenându-ne să filtrăm șuvoiul de informații prin survolarea rapidă a mai multor surse. Rezultatul este transferul înspre ”atenția parțială continuă”.

Dacă ”lectura profundă” a favorizat democrația ca formă politică de guvernare, la ce ne putem aștepta de la succesoarea sa digitală în rețea? În opinia lui Garfinkle, aceasta ar putea înlesni trecerea înspre ”o formă mai puțin abstractă, re-personalizată de autoritate socială și politică concentrată într-un ”mare” lider autoritar.

Se pare că acest lucru deja se întâmplă. Cercetările realizate de think thank-ul UK Onward au dezvăluit că sprijinul pentru normele democratice a scăzut cu fiecare generație și se află în cădere bruscă în rândurile celor sub 44 de ani. Datele Onward arată de asemenea că, odată cu apariția pandemiei de covid, fiecare grup demografic a revenit la antipatiile sale anterioare vizavi de conducerile autoritariste – dar, din nou, cu excepția celor sub 44 de ani.

Și, aceste tendințe nu sunt observabile doar în Marea Britanie. Majoritatea tinerilor occidentali sunt mai autoritari decât bătrânii lor. Și nu este pur și simplu doar cazul tinerilor de dreapta care se agită pentru mai puțină imigrație; tinerii de stânga sunt, de asemenea, dispuși să treacă peste democrație.

U.K.Onward a identificat cultura mutată permanent în online ca pe un factor cheie în nostalgia pentru politicieni puternici. Acest lucru ar explica punctul de inflexiune din preajma generației mele (începutul anilor 40). Avem 18 ani când casa mea a intrat online; fiecare generație mai tânără decât mine a crescut într-o cultură din ce în ce mai digitală. Și dacă post alfabetizarea este oceanul tehnologic și cultural în care înotăm acum cu toții, aceasta explică o serie de fenomene culturale și politice emergente.

Așa se poate înțelege, de exemplu, scăderea sprijinului tinerilor pentru idealul ”libertății de exprimare” specific erei tiparului, și susținerea tot mai pronunțată a cenzurii. Libertatea de exprimare era bazată pe deficitul de informații, astăzi, totuși, informațiile sunt supraabundente. Și atunci când ai văzut personal cât de dezgustători pot fi oamenii în online, s-ar putea să apreciezi rolul moderatorilor de conținut. Așadar, astăzi, bătălia se poartă între cine și prin ce anume se remarcă și cei care pot stabili parametrii.

Ne putem lua, de asemenea, rămas bun de la ”piața ideilor”. Care părea plauzibilă atunci când toată lumea aspira la un raționalism temeinic, deliberativ, și la un cadru moral larg împărtășit. Acum toate acestea aparțin trecutului și suntem nevoiți cu toții să absorbim în viteză fragmente de informații dezagregate și decontextualizate. Care mai sunt beneficiile cititului atunci când nu ne concentrăm suficient și totodată îi putem vedea pe toți ceilalți gândind în timp real pe ecranele noastre?

Ei bine, toate acestea fac ”piața ideilor” mult mai volatilă, contagioasă și politizată și, în consecință, mai puțin aptă de a sesiza faptele incomode din punct de vedere politic. Adică o alterează, transformând-o, dintr-un vector pentru căutarea generală a adevărului într-un adevărat accelerator al fanteziilor conspiraționiste, al ”purismelor”de tot soiul și al răfuielilor dintre meme care de care mai bezmetice. Rezultatul fiind diminuarea tot mai accentuată a încrederii în beneficiile dezbaterii.

În locul acesteia găsim o tendință din ce în ce mai mare ca schimbarea politică să fie condusă de organisme de campanie care nu urmăresc să câștige prin dezbateri, ci prin stabilirea parametrilor în care poate avea loc dezbaterea politică democratică. Fie că este vorba despre crearea de linii directoare, scrierea programelor școlare, influențarea legislației sau modelarea standardelor sau tratatelor internaționale, o astfel de activitate are loc, prin definiție, înainte de deliberarea democratică.

Asemenea exemple sunt legiune. Cazul cel mai familiar cititorilor britanici fiind, probabil, dezbaterea referitoare la Brexit și la stabilirea politicii de imigrație a Regatului Unit de către Bruxelles.  S-au spus o grămadă de lucruri despre ”statul profund”, multe dintre acestea fiind fantezii conspiraționiste baroce, ceea ce nu înseamnă că sintagma în sine nu conține un sâmbure de adevăr: problemele politice care pot fi influențate prin intermediul cabinei de vot sunt prestabilite într-un proces în mare parte izolat de responsabilitatea democratică.

Astfel încât argumentul lui Garfinkle capătă o implicație și mai profundă. Democrația de masă implică o capacitate de gândire de lungă durată, credință în libertatea de exprimare, piața ideilor și puterea politicii electorale de a efectua schimbări. Dacă toate acestea se clatină, din motiv structurale, ce viitor mai poate avea idelul politic central al erei tiparului?

Să luăm, de exemplu, mema ”Dark Brandon”, în care Joe Biden apare (cu aprobarea susținătorilor săi), ca un autoritarist semi-supranatural, care poate fi considerată drept o dovadă a faptului că tinerii sunt însetați după ceva mai mult și diferit de cabinele de votare ale părinților. Există, de asemenea, o problemă tot mai evidentă a politicilor democratice privitoare la obținerea ”consimțământului invinșilor”, care permit acceptarea unui rezultat democratic.

Biden a caracterizat reticența de a accepta rezultatul unui vot ca pe trăsătură unică a inamicilor săi. Din pacate, situația este aceeași în întreg spectrul politic, și nu doar în SUA. Pe lângă revolta trumpiștilor de la Capitoliu putem remarca, de exemplu, acțiunile de ariergardă ale elitelor împotriva rezultatului referendumului pentru Brexit și, de asemenea, #rezistența progresistă împotriva lui Donald Trump.

Dacă am dreptate, lucrurile vor continua să se înrăutățească pretutindeni acolo unde lectura în rețea înlocuiește lectura profundă a erei tiparului. Și, pe măsură ce acest lucru se întâmplă, ar trebui să ne așteptăm să crească și tensiunile între generațiile cu viziuni extrem de divergente asupra lumii. Un adevărat ”vârtej” care are, de asemenea, și o componentă materială și implicații complexe în aval. De curând, Downing Street și-a întâmpinat cel de-al patrulea premier conservator în ultimii șase ani, fiecare dintre aceștia ales de membrii Partidului Tory și înclinat înspre acea secțiune mai vârstnică a populației britanice care încă mai crede în politica democratică. Și cea dintâi mișcare a lui a fost să îngrămădească și mai multe datorii pe umerii contribuabililor mai tineri – grupul celor care au din ce în ce mai puțin.

Dorința mea sinceră este ca navele noastre democratice să găsească o modalitate de a se îndrepta. Dar teama mea este că nu o vor face. Mai mult decât trumpiștii, studenții-cenzori, antirasiștii sau orice alți inamici politici, pentru mine sfârșitul erei tiparului este cea mai mare amenințare la adresa ”democrației”. Și timpul să fi făcut ceva în această privință a fost acum aproximativ 30 de ani, când s-au lansat primii provideri de internet comerciali.

Acum este deja prea târziu. Bănuiesc că va mai trece ceva timp până să vedem definitiv în ce se va transforma democrația liberală în condiții digitale. Dar, fie că orientarea sa va fi înspre culoarea roșie, cea albastră, sau înspre o cu totul altă culoare, prezicerea mea este că post-democrația va păstra ritualuri asemănătoare democrației, însă politica reală se va întâmpla în afara votului. Și acolo unde astfel de regimuri vor exercita puterea în mod direct, aceasta va fi exprimată într-o procedură impersonală care împiedică respnsabilitatea directă, chiar dacă permite politici mai sincer autoritare. De fapt, contururile acestei ordini sunt deja vizibile: gândi-ți-vă la tratatele internaționale privind emisiile, la blocajele covid în Europa sau la Justin Trudeau care a pus capăt protestului camionagiilor prin înghețarea conturilor bancare ale protestatarilor.

Așadar, să fiu oare eu aceea care tânjește după autoritarism? Ca să spun adevărul, aș fi extrem de încântată să revenim la vechile reglementări politice. Dar dorința mea nu poate schimba starea de fapt. A mă acuza că încerc să vorbesc despre această schimbare este ca și cum ai acuza pe cineva care atrage atenția asupra unui tzunami care se apropie că l-a provocat el însuși, pentru că îi place înotul.

Și, dacă am dreptate, nu va conta nici cât de devotați sunt conservatorii mai vârstnici politicii emblematice a erei tiparului. Dacă pur si simplu încetăm să mai producem genul de oameni care au fondat acel sistem, sistemul se va schimba. Și apoi, pentru a-l parafraza pe Lev Troțki: poate că cezarismul nu vă interesează, în schimb cezarismul va fi interesat de voi.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Marry Harrington este editor al revistei britanice online UnHerd.