Mary Harrington

Pe 28 iunie 2002, celebrul teoretician al conspirației și radiodifuzor Milton William Cooper se afla, ca de obicei, în studioul său de pe vârful unui deal din Arizona. ”Vă vine să credeți ce vedeți azi la CNN, doamnelor și domnilor?” – și-a întrebat el ascultătorii. ”Vă vine să credeți că, după ce CIA nu a izbutit ani la rând să-l găsească pe Osama bin Laden, ascunzătoarea sa secretă a putut fi dibuită de o echipă de filmare obișnuită, care i-a și luat, pe loc, un interviu? Bin Laden era un agent al serviciilor secrete americane – a continuat Cooper – iar acum va urma un atentat îngrozitor, care îi va fi pus în seamă. Vă avertizez, pregătiți-vă pentru tot ce-i mai rău!”

Două luni și jumătate mai târziu două avioane au lovit din plin Turnurile Gemene. Iar Cooper a prevestit că SUA va riposta azvârlind câteva bombe într-un loc sau într-altul și, la scurt timp după aceea, o grămadă de legi noi vor impune restricții draconice asupra drepturilor cetățenilor americani. Apoi a spus că va fi ucis, ceea ce s-a și întâmplat. 

Oamenii au căzut pe gânduri. Omul fusese, cu siguranță, un excentric. Printre multe altele, în cartea sa din 1991, Behold A Pale Horse – despre care se spune că este unul dintre cele mai furate titluri din America, precum și unul dintre cele mai citite în închisorile țării – el a susținut nici mai mult nici mai puțin decât că JFK a fost asasinat în scopul prevenirii unui pact secret cu extratereștii. Și, totuși, să fi fost doar un nebun de extremă dreaptă care a opus rezistență în momentul în care s-a încercat arestarea sa pentru fraudă?

Indiferent dacă moartea sa a fost sau nu un asasinat politic, mentalitatea paranoică și colorată inaugurată de cartea sa nu mai este demult una neobișnuită. În decursul a ceea ce Vekatesh Rao numește”The Great Weirding” (Marea straneitate), triumful digitalului asupra presei tipărite a determinat un soi de desprindere de realitate în urma căreia discursul conspirativ a devenit atât de comun încât de-abia îl mai înregistrăm ca atare.

De exemplu, în online, știrile recente despre trenurile deraiate din Ohio, Texas și Carolina de Sud s-au aglutinat rapid cu acelea despre balonul de spionaj chinezesc și celelalte trei obiecte zburătoare ”mincinoase”,  dând naștere unor noi și noi mlădițe narative,  care au îmbogățit trunchiul vechilor istorii conspiraționiste aflate în continuă evoluție.

Și această mentalitate nu este una tipic americană: conform sondajului UnHeard din această săptămână, 38% dintre britanici consideră că ”lumea este controlată de o elită secretă”. Un val tot mai mare de hermeneutică sălbatică care a provocat, în ultimii ani, o mulțime de comentarii anxioase, precum și o ispită a cenzurii exercitată de tot soiul de organizații (deseori foarte politizate), autoproclamate de ”combatere a dezinformării”.

Dar este greșit să ne imaginăm că mitopeea poate fi mereu demontată. Pe de altă parte, susținând sus și tare că poveștile conspiraționiste nu sunt literalmente adevărate, riscăm să pierdem din vedere că, deseori, într-un anumit sens, totuși sunt.

În ceea ce mă privește, cele mai multe actualizări de pe frontul conspiraționist îmi parvin de la coafeza mea, care este mereu la curent cu ultimele noutăți, de la Pizzagate și copiii torturați în tunelurile de sub Central Park, până la Joe Biden care este în realitate un deepfake (se pare că, pentru a te lămuri, e de-ajuns să te uiți la urechile lui).

La drept vorbind, plăcerea mea de a o asculta vorbind nu este deloc mai mică decât plăcerea de a-mi aranja părul. Dar ar fi insultător să credem că această femeie inteligentă și practică ar putea fi suficient de lipsită de spirit critic cât să considere aceste povești sută la sută reale. Așa cum le relatează ea, ele există într-un spațiu neutru, nici adevărat și nici fals, roade ale unei gândiri care pare azi demodată: gândirea alegorică.

Astăzi, poveștile despre zei, monștri și eroism sunt considerate, în mare parte, drept niște prostii pentru copii sau, în cel mai bun caz, sunt bagatelizate drept ”ficțiune fantastică”. Dar, înainte de nașterea lumii moderne, narațiunile care aveau atât un sens literal, cât și unul secundar, ca metaforă extinsă – parabolele, alegoriile – erau o formă literară de rangul cel mai înalt. Atât de înalt încât până și cosmosul era o alegorie, plină de sensuri secundare, înfiripate sub pana lui Dumnezeu.

Teoriile conspirației pot fi văzute ca un fel de alegorii colective: observații despre lume cumulate și transmise sub formă de poveste. Ceea ce poate fi mai ușor de observat dacă ne luăm puțină distanță istorică și privim prin lentila unor povești de aceeași factură, dar mult mai vechi: basmele.

Poveștile fraților Grimm, de exemplu, au apărut într-o cultură populară profund marcată de Războiul de 30 de ani: un conflict din secolul al XVII-lea, care s-a transformat în trei decenii infernale de tâlhărie, foamete și vărsare de sânge îndurate de țărănimea Europei Centrale.

În acest context, Hansel și Gretel devine o relatare doar ușor înfrumusețată a pericolelor cu care se confruntă copiii orfani sau abandonați într-o perioadă de penurie brutală. Probabil vrăjitoarea din casa de turtă dulce n-a existat niciodată; există în schimb dovezi despre practicarea canibalismului (documentat chiar și mult mai târziu, în timpul marii foamete din Rusia, în 1921).

Astfel, basmele, chiar dacă nu sunt literalmente adevărate, pot conține un sâmbure de adevăr. Și același lucru este valabil și pentru conspirații. Probabil că în tunelurile de sub Central Park nu există bebeluși uciși și copii mutilați de către recoltatorii de organe sataniști. Este însă adevărat că Templul Satanic dorește să asigure dreptul la avort în America. Este adevărat că fetușii sunt folosiți în experimente medicale, în dezvoltarea de noi medicamente și uneori, în transplanturi. După cum este întru totul adevărat și că tot mai mulți copii sunt mutilați pe baza unei teorii a genului ai cărei susținători moderni par a se sprijini cu tot mai mult entuziasm pe grupările satanice și iconografia specifică.

Pe scurt, nu este literalmente adevărat că lumea este amenințată de o conspirație a sataniștilor schingiuitori de copii, dar nu e ca și cum acest lucru n-ar avea nicio legătură cu realitatea. De fapt, avem de-a face cu o interpretare populară alegorică, foarte colorată, a unor date punctuale care – deși poate neconectate între ele – sunt totuși cât se poate de reale. În acest sens, conspirațiile pot fi privite ca un strigăt de sfidare față de o caracteristică definitorie a viziunii elitelor ”educate” asupra lumii: interdicția generală de a recunoaște tiparele cu valoare normativă în viața de fiecare zi. De fapt ”educația” este un obstacol în calea observării acestora și asta deoarece în lumea liberală, întărită de obicei de educația universitară, modelele normative sunt respinse ca ”stereotipuri”. Ceea ce ni se spune este că aceste stereotipuri sunt impuse social și dăunătoare, așadar ar trebui eliminate.

Și, totuși, ”acuratețea stereotipurilor” este unul dintre cele mai replicabile efecte ale științei sociale. Cu alte cuvinte, în general, la scară mare, recunoașterea tiparelor funcționează la fix. Fiind, de asemenea, relevantă, în multe narațiuni alegorice care sunt respinse drept ”teorii ale conspirației”. De exemplu, probabil că nu este adevărat că lumea este controlată de o elită întunecată. Dar faptul că același set de politici contină să apară, indiferent de ceea ce votează oamenii, nu este deloc departe de adevăr. Pentru a da un exemplu recent, Marea Britanie a votat pentru părăsirea UE din cauza obiecțiilor larg răspândite la presiunea descendentă exercitată asupra salariilor de migrația slab calificată. Dar, după un scurt moment în care migrația a scăzut într-adevăr și salariile muncitorilor slab calificați au crescut, anul trecut migrația a fost mai mare ca niciodată. Un fapt care pare inexplicabil și care te pune pe gânduri, nu-i așa?

Glumesc desigur… Dar nici ”Marea resetare” nu este o fantezie paranoică: site-ul Forumului Economic Mondial îi dedică o întreagă secțiune. Monedele digitale ale Băncii Centrale oferă guvernelor puteri tot mai vaste de supraveghere și control. Infrastructura pașapoartelor de vaccinare creată în timpul pandemiei este într-adevăr prezentată ca un plan pentru guvernanțele viitoare. Membrii grupului Bilderberg urmăresc să obțină complicitatea elitelor; cei ai grupului de la Davos, de asemenea. Forumul Economic Mondial este într-adevăr foarte mândru că are membri de rang înalt în toate guvernele lumii. Este adevărat traficul de minore de pe insula lui Epstein și tot atât de adevărate sunt și legăturile dintre acesta și o o mulțime de personaje celebre.

Mă îndoiesc sincer că există cabale de tipul Dr. Evil sau reptilieni care își propun să ne înrobească pe toți modificându-ne genetic, fugărindu-ne cu microcipuri și impunându-ne cu de-a sila un lockdown climatic, hrănindu-ne cu viermi de făină,  în vreme ce atenția maselor agitate este distrasă de diverse născociri cu OZN-uri. Dar există într-adevăr numeroase organisme guvernamentale interesate de progresul terapiilor cu ARNm, de cărți de identitate digitale tot mai centralizate, de reduceri suplimentare ale emisiilor prin limitarea călătoriilor monitorizate prin supraveghere și impunerea de amenzi – ca să nu mai vorbim despre presiunea de sus în jos în scopul reducerii consumului global de proteine animale.

Este de presupus că nu există nicio implicare a extratereștrilor, iar grupurile de felul Forumului Economic Mondial nu sunt, probabil, nici atotșiutoare și nici omnipotente. Dar, dintr-o perspectivă de recunoaștere a ”desenului din covor”, toate acestea sunt secundare enervantelor evoluții post democratice, în moduri care au legătură cu tehnologia digitală, supravegherea, biotehnologia și coluziunea dintre liderii politici și cei ai marilor afaceri.

Dacă, în ceea ce privește tendințele politice generale, ele pot fi întrucâtva transfigurate, situația nu este chiar atât de diferită de adăugarea unei case de turtă dulce la o poveste plauzibilă din secolul al XVII-lea, despre niște copii abandonați scăpați ca prin minune din mâinile unui adult canibal, într-o perioadă de mare foamete.

Poveștile conspiraționiste au succes nu fiindcă oamenii ar fi proști sau creduli, ci pentru că alegoria este o metaforă amplă a unor modele tulburătoare, dar indiscutabil reale. Și, câtă vreme aceste modele formează o singură narațiune, putem continua să credem că ele sunt opera cuiva, întocmai ca desenele dintr-un covor. Că există un plan coerent și niște oameni care acționează pentru a-și atinge scopurile nefaste. Ceea ce este mult mai puțin terifiant decât perspectiva că haosul politic din ce în ce mai baroc al secolului al XX-lea se întâmplă fără nimeni la cârmă. Căci dacă nimeni nu provoacă nebunia generalizată care ne înconjoară, înseamnă că nimeni nu o poate opri. Și de-abia asta este cu adevărat înfricoșător.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: aici

Marry Harrington este editor contributor la UnHeard