În cartea sa, Originile totalitarismului, apărută în 1951, Hannah Arendt se străduia să deslușească felul în care cele două totalitarisme emblematice ale secolului al XX-lea, național-socialismul german și stalinismul rusesc, au izbutit să subjuge atâtea minți, aplecându-se asupra cauzelor și prezentând mecanismele prin care oamenii pot deveni iraționali în alegerile lor politice, instituționalizând frica și teroarea, sau maximizând orgoliul superiorității.

După sfârșitul ”războiului rece” s-a vorbit, însă, tot mai puțin despre comunism. Ne amintim cu toții cum, la un moment dat, punerea acestuia în aceeași ecuație cu nazismul a devenit o adevărată blasfemie, editurile ”mainstream” din România publicând, totodată, nenumărate cărți, traduse sau ale unor autori autohtoni, prin care se încerca reabilitarea figurilor unor corifei de tipul lui Stalin sau Ana Pauker.

Nu e deloc surprinzător, așadar, că tinerii nu mai știu aproape nimic mai cu seamă despre acea perioadă din istoria noastră, dar nici despre comunismul în totalitatea sa, despre ceea ce a însemnat acesta pentru națiunile aflate dincolo de Cortina de Fier, fenomenul fiind, de altfel, cvasi-generalizat și observabil pretutindeni în lumea occidentală.

Astfel, fundația Memorial Victims of Communism, o organizație non-profit, educațională și de cercetare înființată de Congresul SUA, care realizează anual un sondaj privitor la atitudinea americanilor față de comunism, socialism și marxism în general, a constatat, în 2019, că un număr uimitor de americani din generațiile de după Războiul Rece au opinii favorabile despre radicalismul de stânga, și doar 57% dintre mileniali consideră că Declarația de Independență oferă o garanție mai bună a ”libertății și egalității” decât Manifestul Partidului Comunist.

Asta în ciuda faptului că numeroși est-europeni, simpli emigranți sau personalități de talia unui Soljenițîn, n-au pregetat să vorbească pe șleau, încercând să spună adevărul și tragă un semnal de alarmă cu privire la deriva periculoasă a Occidentului.

Dar dacă acești oameni, care au experimentat nemijlocit dictatura, aveau, totuși, dreptate? Și dacă da, ce anume au în comun societățile occidentale contemporane, cu Germania nazistă, sau cu Rusia pro-sovietică?

Analiza Hannei Arendt ne ajută să descoperim o serie întreagă de condiții sociale, politice și culturale care, pe întreg parcursul perioadei interbelice, au pregătit terenul pentru acceptarea unor ideologii otrăvitoare, ușurând, astfel, instaurarea celor două totalitarisme ale secolului al XX-lea.

”Mișcările totalitare”, scrie ea, sunt ”organizații de masă ale indivizilor atomizați, izolați”. Și continuă afirmând că singurătatea, odată cu experiențele limită, suferite, de obicei, în anumite condiții sociale marginale, se numără printre factorii de bază care pregătesc masele pentru dominația totalitară.

Or, ea a făcut această observație în anii ’50, o perioadă înspre care privim, astăzi, cu nostalgie, ca la o epocă de aur a coeziunii comunităților umane. În zilele noastre singurătatea a devenit larg recunoscută ca fiind o problemă socială și chiar medicală critică.

În anul 2000, politologul Robert Putnam publica Bowling Alone, un studiu foarte apreciat la vremea respectivă, care documenta declinul abrupt al societății civile americane și atomizarea acesteia.

Surogatul interconexiunii umane oferit ulterior de rețelele de socializare și pe care l-am experimentat, între timp, cu toții, nu ne-a ajutat deloc să devenim mai puțin singuri și mai puțin izolați.

Iar faptul că tinerii înregistrază rate de singurătate mult mai mari decât vârstnicii și, totodată, o susținere semnificativ mai mare pentru comunism, nu este deloc o coincidență. Pentru că ei aspiră, de foarte multe ori inconștient, la un sistem politic care să le poată oferi viața comunitară la care jinduiesc.

Este pur și simplu imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, singurătatea și izolarea să nu aibă repercusiuni politice. Masele care susțin mișcări totalitare – spune Arendt – au germinat din frânturile unei societăți extrem de atomizate, a cărei structură competitivă, concomitentă cu însingurarea individului, au fost ținute în frâu doar prin apartenența la o clasă. Societățile formate din indivizi înstrăinați, care nu au aproape deloc sentimentul de comuniune și care sunt, totodată, lipsiți de încredere civică, sunt țintele predilecte ale ideologiilor totalitare și ale liderilor care promit solidaritate și sens.

Analizând scena politică a Germaniei anilor 1920, Arendt a remarcat, de asemenea, o „teribilă solidaritate negativă” a indivizilor aparținând tuturor claselor sociale, uniți în credința lor că toate partidele politice erau populate de oameni de nimic. Așișderea s-au petrecut lucrurile în Rusia imperială târzie, atunci când radicalii marxiști au câștigat sprijinul clasei de mijloc pentru că guvernul țarist nu a izbutit să facă față foametei cumplite a anilor 1891-1892.

Este situația noastră actuală cu mult diferită?

Potrivit sondajelor de opinie, încrederea în instituții – politice, religioase, mass-media, juridice, medicale etc – a atins, pretutindeni, niveluri istorice minime. Iar normele democratice se află, așa cum știm, sub o presiune de nedescris.

În Europa anilor 1920, spune Arendt, primele semne ale totalitarismului care se apropia cu pași repezi au fost, pe de o parte, eșecul partidelor consacrate de a atrage membri mai tineri și, pe de alta, imensa atracție resimțită de masele pasive față de alternativele radicale la vechile partide discreditate.

Trebuie spus și că pierderea credinței în politica democratică este, la rândul său, indiciul unei instabilități mai profunde și mai largi. Și, că pe măsură ce individualismul radical s-a răspândit tot mai mult în cultura orientată exclusiv pe consum, oamenii au încetat să mai găsească vreun sens în religie, ceea ce duce la o teribilă presiune psihologică, chiar dacă, adesea, inconștientă. Și, așa stând lucrurile, eliberarea este căutată, exact acolo unde au nădăjduit s-o găsească masele înstrăinate ale Germaniei pre-totalitare și ale Rusiei, anume în certitudinile și solidaritatea oferite de mișcările totalitare.

Generația de scriitori și artiști interbelici s-a remarcat prin îmbrățișarea și celebrarea diverselor filozofii anticulturale, ca modalitate de a-și demonstra disprețul față de ierarhiile și instituțiile tradiționale. Membrii elitei nu au avut nimic împotrivă să ofere un preț enorm, acela al distrugerii însăși civilizației, de cele mai multe ori doar de dragul de a se amuza privindu-o cum se năruie.

Ceea ce se aplică perfect multora dintre ”elitele” actuale, care au început să respingă, tot mai vădit, vechile principii liberale precum fair play-ul, neutralitatea rasială, libera exprimare și libera asociere. Și aici ne gândim, în aceeași măsură, la rectorii unor faimoase universități din Europa și SUA, care nu doar că au acceptat, dar chiar au impus abandonarea oricăror standarde profesionale, precum și a vechilor valori liberale, de dragul unui așa zis ”antirasism” care, de cele mai multe ori nu este nimic altceva decât vechiul rasism inversat, de data aceasta, împotriva albilor și a culturii occidentale clasice, precum și la, de exemplu, ”noul val” de politicieni și funcționari culturali din România care, cu sprijinul neprecupețit al mass media au fragmentat societatea semănând atâta ură și dezbinare între clasele sociale și între generațiii, până când aproape că n-a mai rămas piatră pe piatră.

Singura diferență notabilă dintre elitele americane, aplaudând mulțimile care jefuiesc și dau foc în numele ”justiției sociale”, și cele de la noi, care își instigă în mod deschis adulatorii împotriva milioanelor de „inferiori”, constând doar în faptul că cei dintâi sunt și chiar se proclamă ”de stânga”, în vreme ce ai noștri constituie, cel puțin deocamdată, un melanj deosebit de straniu de extremiști de ambele orientări, puși laolaltă cu furca și reacționând hipnotic la fiecare fluierătură a serviciilor de diverse coloraturi și orientări, sau a acoperiților din politică și mass media.

Altminteri, totalitarismele iubesc și cultivă ignoranța. Odată ce ai renunțat la libertate – de dragul ”necesității”, pentru disciplina partidului, pentru conformitatea cu regimul, sau, eventual, doar pentru pentru măreția și gloria ”luptei împotriva coronavirusului” – renunți implicit și la adevăr. Astfel, încetul cu încetul, picătură cu picătură, viața începe să te părăsească. E ca și cum ți-ai tăia venele – te condamni la neputință și la la moarte sigură.

Poți capitula de la responsabilitatea morală din pricina vreunui idealism greșit înțeles, sau pentru că îi urăști pe unii mai mult decât iubești adevărul. Iar, în acest sens, propaganda poate deveni un adevărat generator de realitate. Așa cum scria Arendt: ”forța propagandei totalitare rezidă în capacitatea acesteia de a obtura accesul maselor la lumea reală”.

Or, din acest punct de vedere, să ne imaginăm ce se întâmplă doar în această perioadă, când oamenii sunt speriați și ținuți în case, astfel încât percepția lor despre despre ceea ce se întâmplă în țările lor și în lumea întreagă este integral opera televiziunilor, a mijloacelor mass-media și a rețelelor de socializare, toate acestea aflate, așa cum știm, sub control.

Asta, lăsând la o parte faptul că masele sunt, chiar și în condiții normale, dispuse să creadă orice li se spune. În primul rând din disperarea de a se agăța de o poveste capabilă nu doar să le ajute să înțeleagă, ci și să le spună exact ce anume trebuie să facă. Pentru un om disperat să creadă, o ideologie totalitară este mai prețioasă decât însăși viața.

Odinioară, comisarul sovietic N.V. Krylenko, se răstea la jucătorii de șah care doreau să țină jocul în afara politicii. ”Trebuie să terminăm o dată pentru totdeauna cu neutralitatea șahului, a țipat el, precum și cu formula ”artă pentru artă! Trebuie să organizăm brigăzi de șoc ale șahiștilor și să ne apucăm de realizarea urgentă a unui plan cincinal pentru jocul de șah!”

Nu altfel se petrec lucrurile acum, când medicilor americani, de pildă, nu le este permis să deconsilieze pacienții cu disforie de gen care doresc schimbarea sexului, nici măcar în situațiile în care aceasta contravine flagrant interesului superior al sănătății acestora.

Sau la noi, unde o viroză respiratorie este ideologizată la extrem, medicii care argumentează împotriva opiniilor oficiale – acestea din urmă emise nici măcar de cine știe ce mari specialiști, ci de către niște unii care, mai mult sau mai puțin întâmplător, s-au nimerit tocmai acum la butoane – devenind niște paria, aidoma acelora care cârteau împotriva atrocităților medicinei naziste. Care, fiindcă veni vorba, a schimbat doar un singur cuvânt în regulile de etică, și anume faptul că medicul trebuie să vegheze la sănătatea rasei, și nu a individului. Ceea cea determinat uciderea a milioane de oameni! (Până una alta, liderii noștri au ratat la milimetru șansa instaurării unei noi ordini în care cetățenilor a căror febră depășește 37,3 grade li se interzice să-și cumpere pâine, dar încă nu e timpul pierdut, lucruri fantastice urmează pentru noi toți!)

Sociologul James David Hunter scria că actorii cheie ai istoriei nu mai sunt demult geniile individuale, ci rețelele și noile instituții create de acestea. Astfel încât, nicio idee nouă nu poate câștiga teren decât după ce este îmbrățișată și propagată de elite.

Acesta fiind chiar motivul pentru care este extrem de important să urmărim cu atenție discursul intelectualilor.

Arendt a avertizat că experiența totalitară a secolului al XX-lea arată cum o minoritate hotărâtă și abilă poate ajunge să conducă o majoritate indiferentă și dezangajată. De exemplu, în România asistăm, și nu de azi de ieri, la radicalizarea tinerilor care, după modelul american al SJW (Social justice warriors), joacă un rol cvasi-similar cu acela al bolșevicilor din Rusia prerevoluționară. (O mare parte a lor deoarece,  desigur, nu putem generaliza.) Ce avem noi în plus, tipic, e felul în care saltul generațional s-a suprapus peste cel mai mare val de emigrație din istoria țării. Sutele de mii de copii care au crescut cu părinți plecați la muncă, lăsați în grija bunicilor, a altor rude sau, pur si simplu, singuri, și-au creat între timp o nișă socială, formând o masă relativ invizibilă dar care poate fi chemată oricând ”la oaste”1. Nu trebuie decât să le vorbești pe limba lor, validându-le anumite povești și credințe, sau să le arăți cu degetul un prezumtiv vinovat pentru toate frustrările și neîmplinirile pe care le-au îndurat.

Sunt stăpâniți de vinovăție și anxietate, înstrăinați de tradiții și disperați să se identifice cu ceva sau cineva capabil să le ofere un sentiment de integritate și un scop. Pentru ei, ideologia justițiarismului funcționează ca o pseudoreligie. De prisos să mai spunem că ostilizarea cu orice preț a acestei categorii (dar și a altora, prinse în același siaj) nu a fost deloc un act de înțelepciune.

Desigur, toate acestea nu înseamnă că totalitarismul este inevitabil, ci doar că punctele slabe ale multor societăți europene și americane seamă din ce în ce mai bine cu acelea ale unui stat pre-totalitar. Asemenea rușilor imperiali, ne mințim singuri cu privire la stabilitatea propriilor noastre țări și nu e nevoie decât de un catalizator precum depresia economică, războiul sau orice altă criză severă și prelungită, care pune în discuție legitimitatea ordinii democratice liberale. Or, din păcate, o asemenea criză și-a făcut deja apariția, odată cu pandemia de covid 19.

În cea mai mare parte a Europei și în SUA, puterea tehnologiei de supraveghere, spaima pierderii confortului și a statusului social, precum și frica animalică de moarte, atât de mult speculată în această perioadă, ar fi suficiente pentru a determina conformismul unei mari părți a populației, dispusă să accepte un totalitarism ”blând”, mai degrabă pe modelul Brave New World decât pe cel din O mie nouă sute optzeci și patru. Iar acolo unde tehnologiile sunt mai puțin avansate, ar putea să apară forme mai dure așa cum, de altfel, vedem că se întâmplă, deja, în România.

Deocamdată, întreaga lume rămâne cu atenția îndreptată asupra evenimentelor din SUA. Viitorul depinde de rezultatul scrutinului de la 3 noiembrie.

Nedeea Burcă

Bibliografie: Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Rod Dreher, America is on the road to revolution, în The American Conservative, octomber 1, 2020.