Patrick J. Buchanan

Patrick J. Buchanan a fost consilier principal al președinților Nixon, Ford și Reagan și a candidat de trei ori la președinție. Cea mai recentă dintre cărțile sale este Churchill, Hitler, and ”The Unnecessary War”: How Britain Losts Its Empire and the West Lost the World.

 

În urma invaziei Ucrainei de către Rusia, președintele Joe Biden a declarat națiunii americane și lumii întregi: ”Suntem din nou angajați într-o mare bătălie pentru libertate. O bătălie între democrație și autocrație.”

În timpul vizitei sale în Taiwan, președintele Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi a repetat aceeași idee: ”Astăzi, lumea se confruntă cu o alegere între democrație și autocrație. Hotărârea Americii de a păstra democrația aici, în Taiwan și în lume, rămâne de fier.”

Să fie aceasta, oare, într-adevăr, teribila bătălie în care a intrat, astăzi, America? Marea provocare, amenințarea căreia trebuie să îi facă față Statele Unite? Să fi ajuns războiul ideologc dintre autocrație și democrație la un punct culminant, capabil să determine destinul omenirii?

Chiar dacă viitorul ar putea arăta astfel, trecutul Americii a fost, cu siguranță, diferit. În ascensiunea de două secole a Statelor Unite la preeminență și putere mondială, autocrații s-au dovedit aliați neprețuiți.

La 1788, când soarta Revoluției se afla pe muchie de cuțit, decizia unui rege francez autocrat de a intra în război de partea Americii l-a bucurat enorm pe generalul George Washington, iar intervenția franceză s-a dovedit decisivă în asediul de la Yorktown, din 1781, care a asigurat independența Statelor Unite ale Americii. Un deceniu mai târziu, regele Ludovic al XVI-lea avea să fie răsturnat în Revoluția Franceză și ghilotinat împreună cu regina Maria Antoaneta.

La 1918, în timpul Primului Război Mondial, SUA au trimis în Franța milioane de trupe, al căror aport s-a dovedit decisiv în victoria asupra Germaniei kaiserului.

Dar, cine au fost aliații SUA, în acel război? Imperiile britanic, francez, rus, italian și japonez – cele mai mari puteri coloniale și imperiale ale acelor vremuri.

În războiul Statelor Unite cu Japonia, din 1941 până în 1945, cel mai important aliat asiatic al americanilor a fost autocratul Generalissimo Chiang Kai-Shek al Chinei, iar în războiul cu Germania lui Hitler, aliatul crucial al Americii, care a avut o contribuție majoră la asigurarea victoriei, a fost nimeni altul decât Iosif Vissarionovici Stalin din URSS, cel mai mare tiran al epocii sale.

În timpul războiului din Coreea, din 1950 până în 1953, liderul regimului sud-coreean a fost dictatorul autocrat Syngman Rhee.

În timpul celor patru decenii de Război Rece, înainte de prăbușirea și destrămarea Imperiului Sovietic și al Uniunii Sovietice, tot autocrații au fost aliații Statelor Unite: șahul Iranului, generalul Augusto Pinochet, din Chile, Anastasio Somoza din Nicaragua, generalul Francisco Franco al Spaniei, Anwar el-Sadat al Egiptului, sau regii și prinții Arabiei Saudite.

În timpul Războiului Rece, India, cea mai mare democrație a lumii, a fost cel mai adesea de partea Rusiei comuniste, aliatul Statelor Unite fiind Pakistanul autocrat.

Zborul U-2 al lui Gary Powers, doborât deasupra Uniunii Sovietice, a fost inițiat în Pakistan, la fel ca misiunea secretă a lui Henry Kissinger în China, în 1971, în vederea organizării întâlnirii istorice Nixon-Mao, din 1972.

În timpul Războiului Rece mulți dintre cei mai importanți prieteni și aliați ai SUA din lumea arabă și musulmană au fost diverși regi, emiri și sultani – toți autocrați.

Războiul de șapte ani din Yemen, în care sprijinul SUA s-a dovedit indispensabil, a fost purtat de monarhia saudită în scopul de a-i înlătura pe rebelii Houthi de la puterea câștigată în timpul unei revoluții. Iar scopul comun al Statelor Unite și al Arabiei a fost readucerea la putere a unui autocrat demis.

Această trecere în revistă nu intenționează să argumenteze superioritatea autocrației în comparație cu democrația, ci doar să reamintească faptul că politica internă a țărilor străine, în special pe timp de război, s-a constituit rareori într-o preocupare primordială a Statelor Unite.

Întrebarea, pe bună dreptate esențială, era, de obicei, următoarea: oare acest autocrat apără aceeași cauză cu noi și este pregătit să lupte alături de noi? Și dacă da, atunci autocratul era întotdeauna binevenit.

Când a izbucnit Primăvara Arabă, la sfârșitul celor 30 de ani de guvernare ai autocratului Hosni Mubarak, America a aplaudat alegerile libere care l-au adus la putere pe Mohamed Morsi, un lider al Frației Musulmane.

Un an mai târziu, Morsi a fost înlăturat printr-o lovitură de stat militară și puterea a fost capturată de generalul Abdel Fattah el-Sisi, ceea ce l-a făcut pe secretarul de stat John Kerry să laude ”restaurarea democrației” de către armata egipteană. El a explicat că Morsi a fost îndepărtat la cererea ”milioanelor și milioanelor de oameni”. Între timp, numărul deținuților politici încarcerați de Sisi s-a ridicat la câteva zeci de mii.

Dacă Biden și Pelosi consideră că ne aflăm în toiul unui conflict mondial între autocrație și democrație, ne putem întreba de ce SUA, ca lider al taberei democrației, nu insistă ca aliații săi din Egipt (Iordania, Arabia Saudită, Quatar, Yemen, Emiratele Arabe Unite și Oman) să înceapă să organizeze alegeri regulate, pentru a-și aduce la putere conducători democratici legitimi, înlăturându-i de la putere pe autocrații actuali?

Și, mai mult decât atât: când anume a devenit politica internă a națiunilor străine – acum sunt 194 – preocuparea principală a unei țări ai cărei părinți fondatori și-au dorit ca aceasta să se țină departe de conflictele și războaiele străine?

America ”nu pleacă în străinătate în căutarea unor monștri pe care să-i distrugă” – spunea John Quincy Adams.”Ea este cea care dorește libertatea și independența tuturor, dar se susține și se apără doar pe sine însăși.”

Și odată, cu mult timp în urmă, era chiar așa.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: aici