„Deoarece inteligența noastră nu poate păși decât pe calea cuvântului, acela care îl falsifică trădează societatea publică.”
Michel de Montaigne, Eseuri, II
Am o idee la care mă întorc mereu: la orizont sunt disponibili 79,9 miliarde de euro de cheltuit în intervalul anilor 2021 – 2027, cu accent pe intervalul 2021 – 2023 și chiar dacă vom reuși un miracol și vom absorbi 99,99% din acești bani, nu vom obține niciun avantaj competitiv în viitor dacă nu investim major în educație și în cercetare. Nu știu anume cât ar trebui să investim, dar știu că ce am investit până acum și situația pe care o moștenim ca urmare sunt o rușine!
Mă mai întreb și dacă am putea identifica proiecte de cercetare către care să se îndrepte prioritar o parte din banii puși la dispoziție de Uniunea Europeană și mă tem de răspunsul pe care aș putea să-l aflu. Ori, 79,9 miliarde de euro, să nu uităm, sunt echivalentul a 35,8% din PIB-ul României în anul 2019 sau, ca să fie ceva mai clar în termeni de comparație, de opt ori mai mult decât sumele alocate pentru investiții în bugetul național în anul 2019.
Nu am privilegiul celor Doi Mici și-un Anc să văd sistemul din interior, dar poate ajută să împărtășesc și o opinie din exterior; iar din afară mie mi se pare că sistemul cercetării și inovării (mă refer la cel public, pentru că despre sistemul privat al inovării nu se prea vorbește la noi) suferă de două racile: subfinanțarea și corupția combinată cu impostura (sau derivată din impostură?).
Cum e cu subfinanțarea? Să vedem. Plec de la două articole ale celor Doi Mici și un Anc, din care am aflat că între 2016 și 2019 finanțarea reală a sectorului a crescut scăzând, atât la „planificate”, cât și la „realizat”. În anul 2020 guvernul minoritar PNL a propus din start, fără fasoane, nivelul de 1,45 miliarde de lei (sau, cum s-ar spune, ministrul Cîțu a mai pus un mizilic peste cât a alocat în mod real PSD în anii 2018 și 2019).
Cum e cu corupția și impostura? Aici avem o paletă întreagă de nuanțe. Să luăm, de exemplu, cel mai mediatizat proiect de cercetare din România, și anume proiectul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP) de la Măgurele, cu care mai că ne-am proptit în gard ca Irimia cu oiștea. Subiectul, pe larg tratat în presă, are serioase reverberații europene și mondiale din momentul în care ELI-NP a fost exclus din consorțiul italo-ceho-maghiaro-lituanian ELI-ERIC, pe motive de performanță sub plafonul așteptat de ceilalți membri.
Subiectul a fost pe larg tratat public și până la urmă, printr-o minune (adică sub presiune publică), a dus cumva la o demitere, a (aparent) eternului Nicolae Zamfir, înlocuit cu interimat de președintele Consiliului științific al I(.N.)F.I.N. „Horia Hulubei”. Desigur, schimbarea conducerii IFIN-HH nu este și o garanție că ELI-NP va putea recupera ce a pierdut și va deveni din observator parte a consorțiului ELI-ERIC, dar am putea fi pe drumul cel bun; asta dacă nu-și bagă din nou politicul coada.
Și dacă am ajuns la politic, am să fac o analogie prin care voi devia puțin către una din sursele profunde și dintre cele mai nocive ale corupției din aparatul de stat autohton, și anume tratarea domeniului public ca un ansamblu de feude de către cei care ajung să facă din politică o profesie în România.
Recent, o știre ni-l readucea în actualitate pe Florin Iordache pe post de deponent al unei inițiative legislative prin care propunea, nici mai mult, nici mai puțin, ca în cazul ANCOM să fie eliminată din OUG nr.22/2009 interdicția ca din conducerea Autorității să facă parte persoane care sunt membri ai unui partid politic*1.
Ceea ce vreau să subliniez nu se oprește aici, ar fi prea simplu și i-ar lăsa toate „meritele”, în mod necuvenit, tristului domn deputat Florin Iordache, ceea ce ar fi nedrept. Ei bine, am aflat că joi, 20 august ac., domnul Iordache a făcut tactic un pas în spate și proiectul retras al domniei sale a fost preluat de un cuplu inedit: pesedistul Alfred Simonis și (printre alți colegi pesediști) de penelistul Gabriel Andronache*2.
Dacă „politrucii” vor reuși până la urmă să impună în conducerea ANCOM persoane recomandate de un carnet (și aservind fățiș interese) de partid, se va (re)legifera impostura în conducerea sectorului public; și asta în România secolului XXI, după doi ani de proteste în Piața Victoriei și în perspectiva clar precizată de Bruxelles și Strasbourg că vom putea accesa cei 79,9 miliarde de euro dacă rămânem un stat de drept și respectăm legislația europeană.
Dacă vor reuși cu ANCOM, odată (re)creat precedentul vor încerca cu siguranță și în altă parte; ori institutele de cercetare dezvoltare, după cum se prezintă acum, de vor fi altoite și cu management politic, vor deveni mașini perfecte de tocat bani și cuiburi de impostori cu studii și certificări obținute la universități fantomă, înființate și controlate de alți impostori cu implicare sau susținere politică.
Ca să nu pară că mă lupt cu drobul de sare, cred că cel mai simplu ar fi ca analiza să abordeze și câteva aspecte concrete. Nu mai intru în dezbaterea privind proiectul ELI – NP, dar rămân în teritoriul strategic și de vârf al cercetării și inovării cu alte două domenii de mare importanță: cercetarea și dezvoltarea în domeniul biotehnologiilor cu aplicație în sectorul medical, respectiv în domeniul cuceririi spațiului. În primul caz mă opresc la proiectul OncoGen de creare a unui vaccin românesc anti-Covid, în al doilea caz am să mă refer la proiectul primului satelit militar românesc, dezvoltat de în cooperare cu Ro.S.A..
VACCINUL SALVATOR: CONTĂM ÎN CURSĂ SAU NU?
„Organizația Mondială a Sănătății (OMS) recunoaște centrul OncoGen, Timișoara ca fiind singurul din România care are în testare un vaccin împotriva Covid-19.”*3 Am citat dintr-o știre postată pe site-ul internet al OncoGen. Știrea m-a bucurat. Am observat totuși o particularitate în tabelul alăturat, postat de OncoGen, și anume că la Timișoara se dezvoltă un vaccin pe o direcție diferită de următoarele două laboratoare listate și, ca orice om curios, am vrut să văd în ce constau diferențele.
Așadar am aflat, bunăoară, că în luna mai 2020, erau cinci direcții de cercetare pe care se raportau proiecte de dezvoltare ale unui vaccin anti-Covid *4, respectiv cele din imaginea de mai jos.
OncoGen merge pe calea stimulării răspunsului organismului prin „oferirea” unor fragmente ale virusului către sistemul nostru imunitar, ceea ce înlătură riscul îmbolnăvirii, dar totodată este capabil să provoace imunizarea așteptată. După cum se vede, în luna mai cam 30% din proiectele de cercetare mergeau în această direcție, urmată și de OncoGen.
Această abordare are avantajul de a fi o cale rapidă, dar numai dacă cel care vrea să fabrice vaccinul deține secvența genetică a noului agent patogen pe care își propune să-l combată. Apoi nu-i mai rămâne decât să izoleze proteinele țintă printr-o metodă de modificare genetică. Simplu, nu? Ei bine, am aflat că nu.
„Ne aflăm în fața unui virus instabil genetic care a suferit câteva zeci de mutații în aceste luni. Una dintre mutații, despre care s-a mai spus câte ceva, aflată în poziția 614, un aminoacid care s-a schimbat în tulpina S – cea care este cea mai importantă în privința virulenței acestui virus – a generat o variantă nouă de virus, mai agresivă din multe puncte de vedere decât variantă inițială Wuhan, și care în decursul lunii aprilie a înlocuit la nivel mondial tulpina pe care o știam noi.” *5- iată ce declara presei, acum câteva zile, profesorul Virgil Păunescu de la OncoGen.
Mie mi se pare o declarație de ordin tactic, care să ne pregătească pentru un eventual eșec al vaccinului pe care același domn profesor îl anunța victorios încă din luna martie *6 și pe care și-l administra încrezător pe la sfârșitul lunii aprilie, provocând o anchetă *7 disciplinară, sau în legătură cu care ba afirma alarmat că ar fi fost furat de chinezi *8, ba ne asigura încrezător că britanicii îl urmăresc îndeaproape *9.
Vreau să fiu bine înțeles. OncoGen s-a înscris meritoriu într-o cursă de cercetare pentru a stopa efectele pandemiei SARS-CoV-2 și a făcut-o pe calea pentru care este pregătit ca know-how, dotare și resursă umană. Doar că are un director, pe Virgil Păunescu, mult prea dornic să-și promoveze imaginea și care a exemplificat cu asupra de măsură multe din metehnele specific românești.
Probabil că am putea avea un vaccin românesc anti-Covid, doar că fabricarea lui depinde de mult prea multe necunoscute. Cele mai serioase nu sunt cele legate de mutațiile virusului, ci de competitivitatea produsului în piață. Descoperirea unui vaccin bazat pe tehnologii inovative și promovarea lui prin marile rețele pharma înainte ca OncoGen și Institutul Cantacuzino să poate obține un produs comercializabil va da probabil o lovitură grea produsului românesc.
Dacă va fi așa, ar fi bine să învățăm ceva din acest lucru. De exemplu că cel mai bine îi este celui care tace și face. La capitolul pozitive aș marca faptul că statul român a ales să creadă în munca cercetătorilor de la OncoGen și a finanțat proiectul cu 3,5 milioane de lei (nu foarte mult, dar este un pas înainte), stimulând cooperarea cu Ministerul Apărării, prin Institutul Cantacuzino, în faza testelor clinice.
RO.S.A., ODISEE SPAȚIALĂ ROMÂNEASCĂ SAU MAȘINĂ DE TOCAT FONDURI?
O știre din noiembrie 2018 suna cam așa: „Ministerul Apărării Naționale vrea să aibă propriul satelit de telecomunicații. În perioada 2009 – 2018, Armata Română a cheltuit aproximativ 7,5 milioane de euro pentru închirierea și asigurarea serviciilor de comunicații satelitare. Astăzi MApN a făcut primul pas pentru a avea propriul satelit: a semnat un protocol cu Agenția Spațială Română.”10
Mi s-a părut tot o știre extraordinară și curiozitatea m-a îndemnat să descopăr cine anume este Agenția Spațială Română, abreviat ROSA, ce istorie are și ce poate ea să facă în domeniul cercetării și inovării pentru spațiul extraterestru. Ministerul Educației și Cercetării ne spune despre ROSA că:
•este o instituție publică finanțată integral din venituri proprii, funcționând conform HG nr. 923/20.11.1995 și a actelor ulterioare în subordinea Ministerului Cercetării și Inovării;
•începând cu anul 1991, coordonarea activităților spațiale din România și colaborarea mai strânsă în programe spațiale europene și mondiale se realizează datorită înființării ROSA;
•ROSA, pe baza propriilor eforturi de cercetare și consultanță, a devenit o organizație științifică și de tehnologie care coordonează, promovează și reprezintă activitățile naționale de cercetare și aplicații spațiale, aerospațiale și de securitate;
•ROSA are un colectiv de 64 angajați, dintre care 37 sunt cercetători. Este condusă de președintele, totodată și director executiv, doctor fizician Marius-Ioan Piso și de președintele de onoare, Dumitru-Dorin Prunariu. Managerial, mai există ca organisme de conducere un Consiliu de Administrație și un Consiliu Științific.
Cred că prima aventură mai serioasă a ROSA (după misiunea legală descrisă mai sus) a fost susținerea proiectului satelitul științific românesc numit Goliat11, despre care se știe că a fost lansat pe orbită, după mai multe amânări, în 13 februarie 2012 de o rachetă Vega, alături de mai multe proiecte orbitale italiene, elvețiene, poloneze, belgiene, franceze și spaniole.
Injecția pe orbită a fost perfectă, dar… nu s-a reușit obținerea legăturii cu satelitul mult timp. Când, în cele din urmă, s-a obținut semnalul de la satelit, încercările de a-l controla și a-l manevra au eșuat. Până la urmă, în ianuarie 2015, aventura unicului satelit al României, a bietului Goliat, s-a încheiat cu artificii pe cer prin dezintegrare completă.
Misiunea ratată Goliat nu a provocat la ROSA nicio supărare managementului; până la urmă, la limită, era proiectul…altora. De altminteri, dl. Piso, care este unul dintre eternii din cercetarea românească, a considerat probabil ratarea Goliat ca un fel de lecție învățată și a decis să meargă mai departe în funcție, așteptând alți visători cu proiecte de plasat pe orbită.
Pentru cine nu știe, așa cum aflăm din CV-ul domniei sale, Marius-Ioan Piso este director general ROSA din 1995, iar din anul 2004 a devenit președinte și director general al ROSA, poziție pe care o deține și în prezent. Dar nu este singura poziție managerială deținută de dl. Piso. Domnia sa este din 1988 și până în zilele noastre cercetător la Institutul de Științe Spațiale, filială a Institutului Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiație și șef al Laboratorului de Gravitație.
Această chestiune m-a derutat puțin, pentru că între timp am aflat și că Institutul (de Științe Spațiale – ISS) din Institut (-ul Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiație – INFLPR) est de fapt afiliat și ROSA. Nu știu, poate că o fi bine așa, nu mă pronunț. Aici ar trebui să aibă cuvântul cei care, din interior, cunosc mai bine situația și, eventual beneficiile sale. Adică de ce un Institut ca ISS este de fapt o filială a unui alt Institut Național și, mai departe este afiliat unei Agenții guvernamentale ROSA.
De fapt, ISS și-ar dori să o rupă cu INFLPR și să nu mai împartă finanțările, așa că a fost promovat insistent la Guvern un proiect de HG prin care ISS să devină INCDSS, adică de sine stătător, dar în continuare afiliat la ROSA. Dacă e util, să fie într-un ceas bun!
Sursa: https://www2.spacescience.ro/?page_id=110
„Problema” mea (la figurat) cu ROSA este că pare o „poveste” cam prea românească, un fel de butaforie pentru câțiva băieți descurcăreți, „băieți deștepți”, cum erau numiți până nu de mult. Sigur, poate că mă înșel, dar am mai găsit un articol interesant pe Edupedu, care titra cam așa12: „România nu și-a mai plătit contribuția pentru programe către Agenția Spațială Europeană (ESA) din anul 2017 (…) Suma restantă pentru anii 2017, 2018 și 2019 este de circa 96 de milioane de euro. Pentru neplata contribuției România a pierdut dreptul de vot în ESA.”
ROSA este autoritatea desemnată să reprezinte România în aplicarea acordului dintre Guvernul României și ESA, doar că banii trebuie să vină de la buget. Ori ROSA nu a putut să convingă guvernele Grindeanu, Tudose și Dăncilă (adică guvernele Dragnea) să plătească mai mult decât contribuția obligatorie, contribuțiile pe programe devenind astfel restante.
Miniștri ai cercetării în această perioadă au fost Șerban-Constantin Valeca, Lucian Puiu Georgescu, Nicolae Burnete, Viorel Ștefan (evident interimar) și Nicolae Hurduc. Pe unii dintre acești miniștri, implicați la rândul lor în activități ce cercetare, nu cred că-i putem bănui de dezinteres complet față de cooperarea ROSA – ESA; dar se pare, pe de altă parte, că unii dintre ei ar fi avut experiențe… cel puțin interesante în relația cu ROSA, care i-au pus pe gânduri.
În anul 2017 (ca o coincidență?), cei Doi Mici și un Anc au publicat articolul Agenția Spațială Română (ROSA) coborâtă din ceruri în nămolul fertil al Deltei Dunării, în urma căruia, ne spun autorii, Curtea de Conturi a început verificări și a blocat competiții de proiecte ce au fost reluate ulterior de către MCI conform cerințelor legale13. De o fi așa, sau nu, rămâne de văzut în timp.
Cert este că guvernul Orban a decis să repare, așa cum este și normal, relația cu ESA și (sper eu) să analizeze mai apoi eficiența programelor în care este implicată ROSA. Dacă există cel puțin un precedent de neconformitate, probabil că nu ar trebui să așteptăm și prăbușirea unui al doilea Goliat înainte ca ROSA să devină robustă și credibilă ca instituție.
Revenind la sateliții de comunicații strategici vizați de MApN, din câte s-a comunicat public etapele de implementare ale programului, unele parcurse, altele ce ar urma să fie parcurse în viitor, și unele despre care nu s-a mai comunicat nimic legat de stadiul implementării, ar fi următoarele:
•adoptarea unei hotărâri a CSAT pentru aprobarea realizării proiectului;
•încheierea protocolului de colaborare între Ministerul Apărării Naționale și Agenția Spațială Română;
•elaborarea cerințelor operaționale comune, elaborarea documentelor tehnice pentru fundamentarea proiectului, elaborarea matricei cu sarcini, termene și responsabilități și inițierea procesului de activare a poziției orbitale geostaționare alocată României;
•se va iniția procesul de încheiere a acordurilor internaționale pentru realizarea acoperirii primului satelit de telecomunicații geostaționar (GEO);
•vor fi întocmite și aprobate specificațiile tehnice;
•vor fi înaintate Parlamentului României spre adoptare actele normative necesare derulării acestui la proiect;
•va fi derulată procedura de achiziție, cu luarea în considerare a valorificării soluțiilor de offset;
•vor fi parcurse etapele de lansare (trimestrul I/2022), testare, acceptanță, operaționalizare și exploatare a sistemului.
Ca să avem o lansare de satelit militar geostaționar în Q1/2022 se cheamă că ritmul de implementare al proiectului ar trebui să fie unul viguros. Se contează pe experiența ROSA? Mă tem că nu prea ajută. Sunt voci care întreabă MApN de ce nu a încercat să coopteze în proiect și ARCA Space Corporation14, doar că aici răspunsul pare simplu: Marius-Ioan Piso este un mare critic al ARCA, pe care îi consideră „niște amatori dornici de publicitate„15.
Pe de altă parte, structural proiectul MApN – ROSA se anunța mai degrabă unul costisitor, asta dacă se va ajunge în cele din urmă să fie dus la bun sfârșit. Pentru că nu sunt vreun specialist în domeniu, sugerez parcurgerea unui comentariu interesant legat de acest proiect găsit pe rumaniamilitary.ro16, care face un mic calcul și ajunge la concluzia că lansarea unui satelit geostaționar de comunicații (care să funcționeze!) ne va costa cam 220 de milioane de euro pentru 15, maxim 18 ani. Adică de 11 – 12 ori mai mult decât cheltuim în prezent pe închirierea de sateliți în scopuri de securitate națională.
Satelitul/sistemul de sateliți de comunicații strategic românesc poate fi achiziționat de la un furnizor de tradiție, sub un contract de offset, așa cum își dorește de fapt MApN, ceea ce implică și că o parte din echipamente vor fi produse și livrate din România. Ar fi, prin urmare, un prim pas serios pentru a avea o industrie de profil în țară.
Dacă satelitul/sistemul va funcționa, și nu va fi un nou Goliat, doar offset-ul și calitatea de a fi proprietatea noastră exclusivă nu va fi de ajuns să compenseze diferența mare de costuri. Ar fi nevoie și de clienți, iar clienții se câștigă în primul rând oferind încredere în produsele/serviciile pe care le scoți în piață, adică atașând eticheta unei tradiții în domeniu.
În fine, ca să nu o mai lungesc, vă mai propun în plus un mic test, și anume să luați în considerare că ar trebui să răspundeți la întrebarea: aveți încredere că ROSA este capabilă să plaseze pe orbită un satelit de comunicații strategic românesc? Dumneavoastră ce răspuns ați da?
ARMATA ROMÂNĂ, PRESUPUSA ETICHETĂ DE ÎNCREDERE
În pandemie guvernanții au descoperit armata și specialistul în uniformă. Nu au fost primii. Primul a fost premierul Tudose, care a decis că singura cale de salvare a Institutului Cantacuzino este managementul militar. Apoi premierul Orban a folosit rețeta pentru a pune ordine în câteva spitale care nu au făcut față în lupta cu pandemia SARS-CoV-2 și, mai recent, pentru a aduce Direcția de Sănătate Publică la nivelul de performanță necesar pentru a-și îndeplini misiunea publică, cel puțin la un nivel acceptabil.
În cazul vaccinului românesc anti-Covid, după derapajele profesorului locvace Virgil Păunescu, dezvoltarea a fost finanțată tot cu prețul punerii proiectului sub management militar, la Institutul Cantacuzino. Putem citi acordul MApN – Ro.S.A. în aceeași cheie? Să fie armata soluția pentru redresarea unor instituții strategice ale statului, totodată și etichetă de încredere? Ideea ar putea fi validă, dar numai până la un punct, cred eu.
Managementul militar nu este un panaceu niciunde în lume, nici măcar în statele cu mare tradiție militară cum sunt SUA, Federația Rusă, Franța ori Israel, de exemplu. Întotdeauna există o limită și ea este dată de respectarea principiului creării celui mai potrivit cadru în care cercetătorii să poată inova și experimenta. Nu cred că în statele de tradiție managementul militar a ajuns să fie folosit ca scut împotriva interferențelor politice și soluție de control a corupției.
Sunt două aspecte aici, care trebuie să fie bine înțelese și în România. De exemplu, așa cum se poate constata, managementul militar poate obține anumite succese în organizarea unui spital aflat în criză pentru că situația a scăpat de sub control într-un anumit context dat, dar nu va transforma un institut de cercetări într-o entitate de vârf în domeniul cercetării și inovării doar printr-o mai bună organizare.
Managementul militar poate fi util atunci când discutăm de exemplu de ROSA, dar ar fi de preferat ca ISS, institut asociat, să livreze rezultatele contractate cu Agenția având un management civil. Mai mult decât atât, aș sugera eu, ar fi de preferat ca ISS să fie o entitate privată, care să obțină finanțările în baza unor competiții reale și prin atragerea de capital privat.
Nu înțeleg în România anului 2020 de ce Guvernul și Agențiile sau Autoritățile, instituțiile statului în general, se feresc de cooptarea pe scară largă a entităților private în proiectele publice strategice. De ce, de exemplu, OncoGen nu putea derula testele clinice într-o formulă în care, pe lângă Institutul Cantacuzino să fie cuprinse și clinici private? Sau pentru ce anume ROSA refuză de plano cooperarea – la care statutul său dat de cadrul normativ în vigoare o obligă – cu ARCA Space Corporation?
La ELI-NP o bună parte a blocajului în dialogul cu ELI-ERIC provine din orgoliile și inadecvarea dezvoltate de Nicolae Zamfir în dialogul cu partenerii europeni. Se ajunge aici atunci când persoana se imaginează ca fiind o efigie eternă, mesianică chiar, fără de care nu doar o instituție, ci o întreagă componentă a interesului național se prăbușește. De aici nu este decât un pas de la dezvoltarea de pretenții exagerate și cu totul în afara unei atitudini etice.
Mă tem că similar stau lucrurile și în cazul ROSA și m-aș bucura să aflu că nu este așa, dar ce șanse sunt? Cât despre OncoGen, cred că am văzut cu toții cum cel care conduce institutul a reușit, cu intenții bune probabil, să atașeze o etichetă controversată respectivului colectiv prin insistența cu care și-a dorit să se facă remarcat în spațiul public. Performanța și credibilitatea nu au nicio legătură cu acest tip de comportament.
În concluzie, pentru a deveni credibili și performanți în sectorul cercetării și al inovării, ca premisă care să favorizeze investițiile masive în acest sector, avem nevoie de un nou tip de organizare și un nou tip de management. Managementul militar poate fi o soluție, dar are limitele sale, în schimb încurajarea sectorului privat și finanțarea sa nu pot avea decât efecte pozitive, pe care România până acum nu le-a experimentat cu adevărat.
Un articol de Cristian Felea
