În vara anului 1961, un tânăr psiholog american de la Universitatea Yale (nu împlinise nici măcar 30 de ani), a început un experiment. Își obținuse de curând doctoratul în psihologie la Harvard, sub îndrumarea lui Gordon Allport, și își dorea să înțeleagă de ce oamenii obișnuiți și, cel puțin la prima vedere, cumsecade, pot comite sau lua parte la atrocități uneori inimaginabile.

Momentul ales nu părea întâmplător. Procesul lui Adolf Eichmann începuse doar cu câteva luni înainte.

Tânărul, fiul a doi imigranți evrei din New York, a conceput o procedură bizară, în decursul căreia un om – ”profesorul” – administra „șocuri electrice” unui alt om – ”elevul” – pe pe o scală de tensiune ce pornea de la 15 volți și urca până la pragul periculos de 450 de volți. Întregul proces era supravegheat de un al treilea personaj, îmbrăcat într-un halat de laborator – ”expertul”.

Stratagema era că, în realitate, nu se administrau deloc șocuri electrice. Cei care ar fi trebuit să le suporte erau actori. Scopul experimentului era de a vedea până unde pot merge oamenii atunci când sunt incitați de un reprezentant al autorității. Iar rezultatele obținute au fost de-a dreptul tulburătoare.

Majoritatea participanților a fost dispusă să continue administrarea șocurilor chiar și atunci când „elevul” urla de durere, îi implora să se oprească și, în cele din urmă, amuțea. Atâta timp cât persoana în halat alb îi asigura că totul este în regulă, subiecții continuau să aplice niveluri de tensiune despre care știau că pot fi letale, și o făceau deseori râzând sau afișând un rânjet crispat.

„Oameni obișnuiți pot deveni agenți ai unui proces distructiv teribil, și asta uneori chiar în lipsa vreunei ostilități anume”, a concluzionat ulterior Stanley Milgram.

Monstru sau marionetă?

În timp ce, la Yale, Milgram își desfășura experimentele, la Ierusalim, procesul lui Eichmann se apropia de sfârșit. În decembrie 1961, a fost găsit vinovat și a fost spânzurat în anul imediat următor.

Cu toate acestea, procesul a scos la iveală adevăruri incomode. În timp ce acuzarea a încercat să îi portretizeze pe naziști drept personalități sadice, impulsionate de un impuls ucigaș insațiabil, alți observatori au ajuns la o concluzie diferită.

”În ciuda tuturor eforturilor acuzării, oricine putea vedea că acest om nu era un «monstru», scria Hannah Arendt în 1963, în The New Yorker, ”dar era într-adevăr greu să nu bănuiești că era o marionetă.”

Arendt observase ceva ce multora le scăpase: Eichmann era, în multe privințe, un om obișnuit. Avea relații sănătoase cu familia și prietenii, părea a fi un soț devotat și un tată iubitor pentru cei patru copii ai săi. Cei aproximativ șase medici psihiatri care l-au evaluat au fost de acord că era ”un om terifiant de normal”. ”Mai normal, în orice caz, decât sunt eu după ce l-am examinat”, a glumit unul dintre ei.

Arendt, cercetătoare de origine germană la Universitatea din Chicago, ea însăși refugiată din Germania nazistă, susținea că Eichmann a fost doar o simplă rotiță în mașinăria nazistă — mai degrabă un birocrat fad decât o bestie. Cu toate că angrenajul în care funcționa era unul malefic, viciul pricipal al lui Eichmann s-ar putea să fi fost ambiția, a sugerat Arendt.

„Nu a avut alt mobil în acțiunile sale decât ambiția de a urca în ierarhia birocrației naziste, dând dovadă de un zel remarcabil.”

Adevărata sursă a răului?

Faptul că Eichmann putea fi mai degrabă o marionetă decât un monstru nu îl absolvea de vină. Însă, expunând ”banalitatea răului” — o sintagmă folosită și astăzi — Arendt a dezvăluit ceva mult mai profund și mai tulburător. Într-un fel, ea s-a făcut ecoul concluziei lui Milgram: aceea că oamenii obișnuiți, care ”își văd de treabă”, pot deveni, fără să vrea, agenți ai distrugerii. Nu pentru că ar fi în mod inerent răi, ci pentru că majoritatea sunt conformiști care pot deveni cu ușurință simple unelte în mâna puterii.

”Psihologia mulțimilor este un fenomen fascinant”, observa Claire Lehmann, redactor-șef la Quillette, într-o postare din 2020. ”Câtă vreme majoritatea oamenilor sunt conformiști, pare destul de clar că, odată ce un anumit număr de ideologi acaparează o organizație sau o societate, se atinge un punct de inflexiune, iar restul turmei îi urmează pur și simplu.”

Lehmann a scris aceste cuvinte în timpul pandemiei de covid, o perioadă în care mase mari de oameni s-au conformat directivelor drastice emise de guvernele lumii, multe fără nicio bază științifică. Cea mai mare parte a celor care făceau asta nu erau răi, ci speriați, și executau ceea ce li se ordona, transferând povara responsabilității către autorități.

Într-un anumit sens, exact acesta era și scopul experimentelor lui Milgram: să studieze până unde pot merge oamenii obișnuiți în executarea unor dispoziții, pur și simplu doar pentru că acestea vin de la un om în halat alb. Rezultatele lui Milgram — și comportamentul multora în timpul pandemiei — servesc drept memento pentru una dintre cele mai puternice surse ale răului: obediența oarbă față de autoritate.

”Trecând în revistă lunga și sumbra istorie a omenirii”, scria, în 1961, romancierul și chimistul britanic Charles Percy Snow, ”vei constata că numărul crimelor abominabile comise în numele obedienței este infinit mai mare decât al acelora comise în numele rebeliunii.”

Snow a avut dreptate. Dorința de a te conforma este unul dintre principalii catalizatori ai răului — probabil cel mai mare — motiv pentru care nonconformismul este adesea o virtute, deseori trecută cu vederea. În 2005, cardinalul Joseph Ratzinger a făcut o observație similară, susținând că nici Pilat din Pont și nici mulțimea care cerea moartea lui Iisus nu erau esențialmente răi. În schimb, ei au fost slabi, cedând în fața birocrației, pe de o parte, și a presiunii colective, pe de alta.

”Dreptatea este călcată în picioare de slăbiciune, de lașitate și de teama față de diktatul mentalității dominante”, scria viitorul papă. ”Vocea tăcută a conștiinței este acoperită de strigătele mulțimii. Răul își trage puterea din indecizie și din grija față de ceea ce cred ceilalți.”

Desigur, în lume există oameni profund malefici. Cu toate acestea, slăbiciunea umană, dorința de a te integra și obediența față de autorități sunt surse ale unui rău pe care trebuie să-l îndurăm cvasipermanent, în viața noastră de fiecare zi. Poate de aceea, istoria îi reține și ne îndeamnă să îi admirăm pe cei care fac ceea ce este corect în fața autorității, în pofida oricăror consecințe. Virtuți precum curajul, prudența și integritatea morală fac posibilă rezistența în fața autorității malefice.

[…]

Complicii Răului

Am aflat prima dată despre experimentele lui Milgram în urmă cu aproape 30 de ani, pe când eram încă student. Primul meu gând a fost că eu nu m-aș putea comporta niciodată ca oamenii din acel studiu — provocând durere semenilor mei doar pentru că așa vrea un om în halat alb. Totuși, chiar și la 18 ani, eram suficient de conștient de mine cât să-mi dau seama că s-ar putea să greșesc. Toată lumea simte la fel. În propria noastră poveste, noi nu suntem niciodată monstrul.

”Când citesc istoria Germaniei naziste, oamenii se imaginează întotdeauna în rolul lui Schindler”, a observat psihologul Jordan Peterson. ”Sunt întotdeauna convinși că ei ar fi salvat-o pe Anne Frank… și nu privesc aproape niciodată din perspectiva agresorului.

Este normal să ne închipuim pe noi înșine ca eroi, mai degrabă decât ca ticăloși. Însă experimentele lui Milgram și istoria, în sens mai larg, sugerează că printre noi mișună mult mai mulți Adolf Eichmann decât Bonhoeffer sau Schindler — nu niște monștri în carne și oase, ci indivizi maleabili, conformiști sau, așa cum sugera Arendt, banali.

Aleksandr Soljenițîn observa că linia dintre bine și rău trece prin inima fiecărei ființe umane. S-ar putea, totuși, ca aliatul cel mai de nădejde ai răului să nu fie malevolența absolută ci slăbiciunea, frica și conformismul — forțele tăcute pe care autoritățile le folosesc pentru a ne frânge rezistența.

Din acest motiv, nu ar trebui doar să fim reticenți în fața oricăror tendințe autoritare, ci să cultivăm, în noi înșine, acele calități morale care fac posibilă rezistența în fața oricărei silnicii: dreapta socotință, dârzenia, luciditatea și curajul.

Jon Miltimore este directorul Fundației pentru Educație Economică (FEE). Scrierile au făcut obiectul unor articole de vânzare în Time, The Wall Street Journal, CNN, Forbes, Fox News și Star Tribune. Semnatura lui se regăsește în Newsweek, The Washington Times, MSN. Com, The Washington Examiner, The Daily Caller, The Federalist, The Epoch Times etc.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici