Îmi amintesc cum, copil fiind, la bunici, în vacanță, ori de câte ori megeam la cinematograf, la ștrand sau, pur și simplu, doar la o plimbare prin parcul cel mare din centrul orașului, cu haltă la vreuna din cofetăriile care vindeau savarine însiropate, parfait sau înghețată Polar cu aromă de vanilie și înveliș de ciocolată, bunica păstra întotdeauna câteva monede de 25 sau 50 de bani pe care mă îndemna să le pun în pălăria câte unui cerșetor întâlnit pe drum. Nu știam nimic despre sărăcie, dar era plăcut. Mă făcea să mă simt mai puternică și mai bună. Și de abia târziu am înțeles ceea ce bunica nu-mi spusese niciodată. Poate că eram prea mică sau, poate, această învățătură nici nu avea nevoie de cuvinte: dăruind ceva, cât de puțin, nu doar că restaurăm măcar o mică parte din demnitatea unui seamăn lovit de destin, ci ne înălțăm și pe noi înșine, creștem propria noastră valoare umană.

Acum vreo doi-trei ani, la un miting electoral, niște tineri au auncat cu bani într-un grup de bătrâni, încercând să îi umilească.

Odată cu trecere anilor, după 1982-1983, situația României s-a înrăutățit dramatic. Mă mutasem în București și n-am să uit niciodată iernile aspre, cu nămeți înalți, cât un stat de om, pe marginea drumului, cu frigul care-ți pătrundea până la os nu doar afară, ci și în apartamentele mici, întunecoase, ale căror calorifere se încălzeau ușor doar câteva ore pe zi. Mașinile erau mult mai puține decât azi, dar chiar și așa, benzina era scumpă și nici nu se găsea, trebuia să stai nopți întregi la coada pentru un plin, ca să nu mai spun că în ultimii ani Ceaușescu interzicea circulația automobilelor particulare deîndată ce cădea prima ninsoare.

Autobuzele veneau rar și erau întotdeauna încărcate la maximum, șoferii porneau cu ușile deschise, să încăpem cât mai mulți, iar oamenii, înghesuiți ca sardinele, stăteau inclusiv pe scări, agățați de bară și unii de alții, trăgându-se de haine, dar și sprijinindu-se reciproc.

Ceea ce vreau să spun este însă că niciodată, dar absolut niciodată n-am auzit pe cineva spunând că bătrânii (sau altă categorie socială) se plimbă prea mult și ocupă locurile ”celor care se duc la lucru”. Ca martor al acelei perioade pot spune că nimănui nu i-ar fi trăznit prin cap să gândească măcar, darămite să spună cu voce tare, că unii ar trebui să circule mai puțin și doar între anumite ore, pentru a nu-i deranja pe cei care sunt extenuați de la, pasămite, prea multă muncă. Măcar că, pe atunci, cei mai mulți dintre noi trudeau lihniți de foame și stârciți de frig – pe șantiere, în școli sau în spitale situația era aceeași – și ar fi avut toate motivele din lume să se simtă osteniți . Dar, cum ziceam, așa ceva pur și simplu nu ne trecuse prin cap. Vremurile erau mult prea umilitoare și poate simțeam, fie și inconștient, că înjosindu-ne unii pe alții ne-am fi cufundat singuri într-un noroi de care nu ne vom mai putea curăța niciodată. Că batjocorind un seamăn de-al nostru, oricât de bătrân sau de neajutorat ar fi acesta, vom deveni nu la fel de răi, ci chiar mult mai răi decât aceia care ne îngenuncheaseră.

Astăzi, internetul adăpostește discuții riguroase și argumentate în care bătrânilor li se sugerează să se plimbe mai puțin cu autubuzul, ca să nu ocupe locurile celor care ”merg la muncă și nu la plimbare”. Iar în orașul domnului Boc s-a dat o lege care interzice săracilor să se urce în autobuzele cele noi, pentru a nu le murdări.

În anii ’80 nu ne permiteam foarte multe. Bucuriile noastre erau simple, la îndemâna tuturor. Ne întâlneam cât se poate de des cu prieteni și rude la care țineam – uneori, rar, mai cu seamă verile, mai ieșeam la câte o cârciumă, dar cel mai adesea ne primeam invitații în apartamentele noastre mici, în bucătăriile strâmte unde puteam fuma și ne puteam încălzi iarna înfierbântând pe aragaz câte un cărămidoi mare cât toate zilele.

Soțul meu ținea legătura cu toți prietenii lui din copilărie.

Max era fiul unui negustor evreu care emigrase în America și-și deschisese acolo un atelier de reparații auto. Moncu, tot evreu, dar copil sărac, fără tată, o ștersese în Israel și acolo se descurca bine. Puiu făcuse ani mulți de pușcărie politică și suferea de dureri cumplite de cap, din cauza bătăilor încasate. Paul era ziarist. Cocoș, un bețiv fără pereche, era cel mai rasfățat dintre toți – nici unul dintre ei nu uita că, fiind cel mai puternic și cel mai bătăios (de unde și supranumele), îi apărase de nenumărate ori de bătăușii cartierului. Pe de altă parte mama lui, care născuse mulți copii unul după altul, alăptase și odrasle de-ale vecinilor, așa că vreo doi îi erau și ”frați de lapte”.

Așa se face că, în cel mai crunt deceniu al comunismului, evreul american și evreul israelian, de fapt români amândoi și iubind România, de vreme ce-și băteau capul să se reîntoarcă din când în când acasă, stăteau la aceeași masă cu cel ce făcuse pușcărie pentru ”simpatii legionare”. Domnul ziarist nu se jena să depene amintiri din copilărie cu unii care se lepădaseră de binefacerile orânduirii socialiste multilateral dezvoltate ștergând putina, și nici cu fostul pușcăriaș politic. Și, de asemenea, niciunul dintre aceștia, oameni ”realizați”, fiecare în felul lui, nu se jenau cu prietenia bietului Cocoș, de altfel singurul care a fost și a rămas un amărât. Nu emigrase nicăieri. Spre deosebire de Puiu – care, cu toate durerile lui de cap, își făcuse rost, după eliberare, de-o nouă nevastă mult mai tânără, căreia îi și turnase la repezeală, doi copii superbi – el o avea tot pe-a veche și pricinoasă, iar instaurarea socialismului biruitor la orașe și sate, lui nu-i adusese nici rău și nici bine.

Ființele umane posedă o valoare specială, intrinsecă umanității lor. Fiecare dintre noi este demn de respect și este dator să îi trateze pe ceilalți ca fiind demni de respect. Pe de altă parte, nici prietenia și nici dragostea nu ar putea fi posibile în lipsa respectului de sine. Or, una dintre condițiile esențiale dobândirii respectului de sine, rezidă în înțelegerea și acceptarea propriilor tale obârșii, împăcarea cu propriul tău trecut.

Astăzi, nu doar prieteniile, dar chiar și discuțiile oneste dintre oameni cu educații și convingeri politice diferite sunt excluse aproape cu desăvârșire.

Românii au pierdut noțiunea de respect pentru că, de mai bine de treizeci de ani încoace, autoritățile, presa, influencerii și, nu în ultimul rând, așa zisele ”elite”, nu doar că nu-i respectă, dar îi flagelează încontinuu, tratându-i ca pe niște suboameni. Iar ei au internalizat această desconsiderare, nemairămânându-le decât ura de sine, disprețul pentru ceilalți și singurătatea din spatele ecranelor.

Paradoxal, în perioada dictaturii ceaușiste, eram mult mai dispuși să respectăm umanitatea celui de lângă noi. Cultura actuală ne-a obișnuit să ne tratăm unii pe ceilalți ca pe niște obiecte și nu ca pe niște suflete purtând fiecare un chip unic.

Astăzi, tot mai mulți români se declară dezgustați de familiile numeroase, susținând că dreptul la procreare ar trebui să fie acordat exclusiv oamenilor cu o situație financiară bună, responsabili, bine integrați în societate, cu gene superioare, sau pledează pentru internarea în colonii a bolnavilor psihici și uciderea copiilor autiști.

Când diminuăm demnitatea altor persoane sau grupuri, considerându-le nedemne de respect ca ființe umane, ne pierdem, la rândul nostru, umanitatea. Transformarea oamenilor în animale duce la orori precum genocidul, camerele de gazare și ura dezbinatoare fără precedent care ne mutilează astăzi sufletele.

Nedeea Burcă