Eutanasia este de ceva vreme legală în Spania, Olanda, Belgia și Luxemburg, precum și în opt state din SUA, în Columbia și în Noua Zeelandă, în statul Victoria din Australia, în Elveția și în Canada. Noutatea absolută constă, însă, în pasul înainte făcut de Noua Zeelandă. Astfel, conform Ministerului Sănătății din această țară, o persoană infectată cu virusul sars-cov 2 poate fi eligibilă pentru eutanasiere.
Legislația privind eutanasierea este rezultatul implementării (deocamdată) parțiale a unei agende care a fost stabilită cu mult timp în urmă, astfel încât România nu va fi ocolită de acest tăvălug. Nu că oamenii n-ar putea fi eutanasiați și în lipsa unei legi speciale – am da dovadă de o mare naivitate dacă am crede altfel – dar cu atât mai mult este bine să înțelegem ceea ce se întâmplă acolo unde oamenii se confruntă deschis cu această problemă și cu teribilele ei dileme morale. Și să remarcăm felul în care pandemia accelerează anumite tendințe. Lectură plăcută! (N.B.)
Unii neozeelandezi bolnavi de covid ar putea fi eligibili pentru eutanasiere
Arthur Goldberg
La începutul pandemiei aveam convingerea că aceasta va avea și consecințe benefice, anume că suferințele pe care le vom fi îndurat ne vor reaminti prețul inestimabil al fiecărei vieți, ceea ce ar putea contribui major la restabilirea valorilor morale pe bazele cărora a fost creată societatea noastră.
Iată însă că noua interpretare a Ministerului Sănătății din Noua Zeelandă, conform căreia o persoană infectată cu virusul sars-cov-2 poate fi eligibilă pentru eutanasiere, dovedește cât de mult m-am înșelat.
Motivația acestei decizii o constituie definiția Ministerului Sănătății privind criteriile statutare, conform cărora, o persoană poate fi eutanasiată atunci când suferă de o boală terminală care i-ar putea pune capăt vieții în termen de șase luni. Factorul determinat în ceea ce privește prognosticul pacientului fiind reprezentat de judecățile subiective a doi profesioniști din domeniul medical: medicul curant și un altul, independent.
DefendNZ, un grup pro-viață care a publicat avizul Ministerului Sănătății îl citează pe deputatul Simon O’Connor, conform căruia legea mizează mult prea mult pe judecata medicului.
Oare asemenea previziuni sunt întotdeauna corecte? Una dintre problemele majore ridicate de joaca de-a Dumnezeu a doctorilor care se încumetă să ia decizii de viață și de moarte este realitatea deseori neașteptată și inexplicabilă a vindecării. De prea multe ori am auzit povești ale pacienților care și-au revenit în pofida prognosticului mai mult decât rezervat al medicului curant.
Daniela J Lamas, medic pneumolog și de terapie intensivă la Spitalul Brigham and Women‘s din Boston confirmă această dilemă morală. ”Există pacienți a căror supraviețuire ne dovedește că ne înșelăm”, a scris ea în New York Times, anul trecut, susținându-și afirmația prin referirea la cazul unui tânăr bărbat cu covid 19 care a suferit ”o întreagă cascadă de complicații, inclusiv pneumonie, sepsis și sângerări devastatoare.”
”Când l-am cunoscut era profund sedat de mai bine de o lună și atașat la un ventilator și un aparat de bypass care-l mențineau în viață. Pe măsură ce au trecut zilele și apoi, săptămânile, a devenit clar, pentru noi toți, cei din ATI, că era pe moarte. Familia lui a început să se pregătească de inevitabilul bun rămas, dar ne-au rugat să mai așteptăm câteva zile până să-l scoatem de pe aparate. Acum, după un an și ceva este încă în curs de recuperare, dar acasă, împreună cu familia sa, si mă minunez de fotografiile pe care mi le trimit.”
Asemenea exemple sunt, de altfel, numeroase. De exemplu, Tionna Hairston, o pacientă cu covid 19 a Centrului de Reabilitare a Sănătății Novant din Winston Salem, Carolina de Nord, a suferit, ca urmare a infecției cu sars cov 2, un accident cerebral și un stop cardiac, iar familiei ei i s-a spus că leziunea cerebrală a fost atât de mare încât mai avea cel mult câteva zile până să ajungă în stadiul de legumă. Ulterior i-au cedat atât rinichii cât și ficatul, însă familia a continuat să creadă în voința ei de a trăi și a ales să o mențină la aparate. După o perioadă de timp a reușit să iasă de la ventilator, apoi și-a redobândit funcționalitatea rinichilor și a ficatului. Actualmente starea ei este din ce în ce mai bună.
Un alt exemplu este cel al lui Curtis Sims, un pacient cu covid 19 din Dunkan, Oklahoma, care și-a revenit după ce familia sa a fost chemată la spital pentru a-și lua rămas bun. (Interesant, se pare că pacientul ceruse să nu fie resuscitat.) El a supraviețuit mai multor stopuri cardiace, insuficiențe multiple ale organelor (inclusiv insuficiență renală), unei come induse medical, și era pe ventilator.
Nu există nicio certitudine că un pacient care se infectează cu virusul sars cov 2 având și numeroase comorbidități care îi pun viața în pericol, va muri în următoarele șase luni. Cu toate acestea, Noua Zeelandă legalizează uciderea celor care despre care medicii spun fie că (a) vor muri de covid 19, fie că (b) vor suferi crâncen de pe urma bolilor asociate.
Ceea ce se întâmplă în Noua Zeelandă este de natură să creeze o pandemie de omucideri care va depăși cu mult ”limitele” intenționate inițial de către susținătorii acestei legi. Unul dintre vectorii contagiunii fiind imprecizia termenilor în care sunt exprimate condițiile de încetare a vieții.
Experiența Canadei privitoare la sinuciderea asistată indică felul în care aceste legi pot fi extinse cu ușurință. În cazul din 2017, A.B. versus Canada, o instanță a susținut că sinuciderea asistată medical poate avea loc atâta timp cât este luat în considerare întregul istoric medical al persoanei.” Mi se pare un standard mai mult decât lax și prin urmare potrivit literalmente oricărei împrejurări. Pornind de la modelul canadian, legea din Noua Zeelandă abandonează oamenii exact atunci când sunt vulnerabili. Odată cu renunțarea la porunca a șasea, ”Să nu ucizi!”, pandemia de omucideri se poate răspândi nestigherită, întocmai ca un foc de paie uscate.
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Noua Zeelandă, Renato Oliveira e Souza, șeful Centrului de Sănătate Mintală din cadrul Organizației Pan Americane a Sănătății (PAHO) a avertizat că pandemia de covid 19 a exacerbat factorii de risc asociați cu comportamentele suicidare. El a susținut că în loc de a permite medicilor să-și ucidă nestânjeniți pacienții, ”avem nevoie de acțiuni concrete… pentru ca guvernele să creeze o strategie națională cuprinzătoare pentru a îmbunătăți prevenirea sinuciderilor”.
Interesant este că, în decembrie, doar 96 din cei 16 000 de medici din Noua Zeelandă s-au oferit să participe la implementarea noii directive și doar una dintre cele 32 de case de îngrijire paliativă ale națiunii a menționat că va permite o asemenea procedură.
Un profesor de medicină paliativă din Marea Britanie, baroneasa Ilora Finalay din Llandaff observă că:
”Este bizar că o țară care a încercat să-și protejze cetățenii de o boală din care majoritatea oamenilor se recuperează închizându-se complet, sugerează acum că unii dintre cei care s-au îmbolnăvit ar putea fi uciși de medicii lor. O asemenea procedură întoarce etosul medicinei cu susul în jos… moartea chiar nu poate fi prezisă 100%. Așa că, de ce să nu ușurați suferința pacienților, lăsând totuși ușa deschisă pentru cazul în care vreunul dintre ei se numără printre cei care sfidează toate previziunile și sfârșesc prin a se recupera?”
Insistența pentru sinuciderea asistată medical se constituie într-o măsluire a sentimentului de compasiune. Deoarece adevărata milă necesită recunoașterea a ceea ce adepții credințelor avraamice (iudaismul, creștinismul și islamul) au recunoscut de mult timp: viața umană este animată de suflet, modelată de Dumnezeu după chipul Său, a fost dată omului din iubire și încredere, putând fi protejată doar prin respectarea valorilor etice universale, acel set de principii care stau la rădăcina tuturor religiilor lumii.
Umaniștii seculari au dezvoltat o dogmă care plasează acum statul mai presus de poruncile lui Dumnezeu și de credințele iudeo-creștine bazate pe acestea. Permiterea eutanasiei nu dăunează doar celor care sunt uciși, ci dăunează, de asemenea, și celor care sunt forțați să ucidă. Câtă vreme aceia ce se împotrivesc suferă adesea consecințe legale, sau sunt forțați să își abandoneze profesia.
Legislația din unele jurisdicții care autorizează uciderea asistată medical îi obligă pe medicii care se opun implicării personale într-o astfel de procedură ”să își trimită în mod eficient pacienții către un alt medic”, care este dispus să accepte.
Alex Schadenberg, președintele internațional al Coaliției pentru prevenirea eutanasiei explică: ” Asta înseamnă o trimitere specifică fie către cineva care va ucide, fie către cineva care va intermedia acest lucru. Este, până în cele din urmă, o trimitere la moarte.” O astfel de prevedere interzice dreptul de conștiință profesioniștilor medicali care nu vor să accepte crima ca parte a meșteșugului lor.
Dreptul la viață recunoaște sfințenia vieții, stabilind principiul că fiecare viață este un dar prețios. Fiind conceput pentru a preveni omuciderea, multe guverne din întreaga lume l-au înscris în legile lor de bază.
Iar legea promulgată de către Guvernul Noii Zeelande, conform căreia o persoană infectată cu virusul sars-cov-2, poate fi eligibilă pentru moartea asistată contravine acestui principiu.
Traducere și adaptare: Nedeea Burcă
Sursa: aici
