Războiul rece nu s-a încheiat niciodată

Prăbușirea Uniunii Sovietice a stârnit euforia Occidentului până într-atât încât cel mai important sociolog și politolog al lumii libere, Francis Fukuyama, a tipărit imediat, în 1992, entuziasmantul său betseller, Sfârșitul istoriei și ultimul om, conform căruia înlăturarea tiraniilor și întemeierea democrațiilor capitaliste liberale în toate societățile, indiferent de deosebirile culturale dintre acestea, semnalează apropierea sfârșitului procesului istoric și aducerea întregii omeniri la un numitor comun, prin prelungirea pe termen nedeterminat a democrației ca singurul tip de guvernare posibil.

În ultimii doi ani, analiștii politici și economici au început să se refere, deseori, la un așa zis nou război rece care ar putea izbucni, de data aceasta între SUA și China.

Unii dintre noi își mai amintesc că normalizarea relațiilor dintre China și SUA a început în anii ‘70, iar în 1978 China a început un vast program de reforme economice, acceptând investițiile străine și deschizându-și treptat piețele, ceea ce i-a relaxat pe liderii occidentalii care credeau că impactul modificărilor economice va conduce, inevitabil, la democratizarea politică.

Dar, oare, nu cumva vesticii s-au lăsat prea ușor păcăliți sau, chiar mai rău decât atât, nu cumva s-au mințit singuri, neluând în calcul umilința pricinuită de tratatele înrobitoare impuse de SUA și Rusia poporului chinez în urma războaielor opiului și nici faptul că, pe cale de consecință, promisiunea recâștigării măreției și puterii Chinei făcea parte atât din programul Kuomintang-ului[^1] lui Chiang Kai-Shek[^2], cât și, ulterior, din acela al Partidul Comunist Chinez?

Occidentul are dintotdeauna dificultăți serioase în a conștientiza repercursiunile propriei sale aroganțe. SUA au făcut imprudența de a considera China nu doar slabă, ci și inferioară din punct de vedere tehnologic și cultural, ceea ce a fost perceput drept o insultă națională, care necesită reparații.

Încă de la începuturile sale, Partidul Comunist Chinez a urmărit nu doar recuperarea suveranității și independenței Chinei, ci și restabilirea vechiului său prestigiu pe plan extern astfel încât, chiar dacă Deng s-a dovedit până în cele din urmă mult mai flexibil decât Mao în ceea ce privește instrumentele și politicile economice folosite, obiectivele sale erau riguros identice cu acelea ale predecesorului său.

Și tot Deng, discutând scena internațională după protestele din Piața Tiananmen din 1989, a făcut cea dintâi referire la ”un nou război rece”.

Construcția unui sistem propriu de navigație prin satelit și, ulterior, separarea internetului chinezesc de rețeaua internațională, precum și blocarea companiilor Google, Amazon și Facebook, cărora nu li s-a permis să pătrundă pe piața chineză, s-au constituit, de asemenea, în declarații de război rece lipsite de orice echivoc. La fel și politica ”made în China”, cvasi-militarizarea Mării Chinei de Sud, expansiunea rapidă a forțelor armate chineze, sau atacurile extinse de hacking.

În ciuda faptului că a afirmat uneori contrariul, China nu a acceptat niciodată globalizarea deplină și, chiar mai mai mult decât atât, a creat Forumul Boao a ca pe un echivalent al Forumului dela Davos.

Momiți cu mize derizorii și avantaje de moment, liderii economici și politici ai vestului au întins timp de 40 de ani pelteaua propagandei despre China ca ”factor responsabil în ordinea globală”, în ciuda nenumăratelor semne care sugerau, uneori deosebit de limpede, că omologii lor chinezi nu aveau nici cea mai mică intenție de a-și supune țara unei ordini stabilite de alții.

Indiferent de felul în care vor evolua manipulările și percepția publică (virusul- SARS-Cov-2-este-un virus-provenit-de-la-panglion-care-l-a-transmis-liliecilor-care l-au-transmis-oamenilor sau, mai nou, este-un-virus-scăpat-dintr-un-laborator-din- Wuhan etc.), criza covid se constituie într-o escaladare a vechiului război rece care, în realitate, nu s-a încheiat niciodată. ”Accesoriile pandemice” de tipul măștilor îndeplinind și rolul de markeri ideologici, adevărate simboluri ale acestuia.

În ciuda vechii relații strategice sino-române (într-una din cărțile sale Stefan Andrei își amintea că, înainte de 1990, China a fost un garant al suveranității României în fața Rusiei), presiunile exterioare amplificate de criza covid au determinat și continuă să determine răcirea tot mai accentuată a relațiilor dintre cele două state.

Cu atât mai mult cu cât, spre desebire de liderii politici ai Ungariei, ca să dau un singur exemplu (Ungaria fiind prima țară din UE care a semnat declarația de intenție privind Inițiativa Noului Drum al Mătăsii), guvernanții români par cu desăvârșire handicapați ori de câte ori se pune problema celei mai mici decizii cât de cât favorabile intereselor economice ale României.

Și, cum mai toate statele eligibile pentru proiectele chineze (în primul rând Polonia și România) sunt tradițional ostile Moscovei, poate că toată această situație, de natură să convină mai degrabă rușilor decât UE (Germania însăși având interese comerciale mari pe piața chineză), nici măcar nu este întâmplătoare….

Nedeea Burcă