Marius Ghilezan scria, în urmă cu câțiva ani, că ”suntem un popor nefericit, nu pentru că ne-au plecat copiii spre o lume mai bună, ci pentru că nu ne-am descoperit încă martirii, zidiți la temelia autostrăzilor, sau uitați în gropile comune”. Acum, când am ajuns în situația de a ne căuta modelele printre ”vedetele” și ”jurnaliștii” de doi bani duzina care inundă ecranele televizoarelor, în vreme ce ”super eroii” poartă mască și se spală pe mâini, recuperarea memoriei se impune mai mult decât oricând altcândva, ca o ”vitamină” absolut necesară unei societăți îmbolnăvite de frică. Acesta fiind motivul pentru care ziarul Vocea Românului va încerca să readucă în prim plan biografiile câtorva romani care au înfruntat istoria apărându-și credința, demnitatea și principiile, chiar și în cele mai grele împrejurări.

Să trăiască partizanii până vin americanii (I) Nicolae Pop

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste.

Politica antisemită a statului maghiar, relativ îngăduitoare, s-a înăsprit după ocuparea Ungariei de către trupele germane, în martie 1944. Astfel, evreii au fost concentrați în ghetouri, unde puteau fi mai ușor controlați și de unde se putea organiza transportarea lor metodică spre centrele morții din teritoriile direct controlate de Germania.

Zvonurile privind iminenta deportare a evreilor au ajuns și în Munții Țibleșului, la pădurarul Nicolae Pop, zis Achim, din Lăpușul Românesc, care și-a informat prietenii evrei (famiile Dub și Marmor), insistând pe lângă ei să nu accepte mutarea în ghetou și propunându-le să se ascundă în pădure. Fuga a fost atent planificată și s-a produs pe 29 aprilie 1944. Diferite bunuri au fost încărcate într-o căruță, iar cea care i-a condus spre adăpost a fost Aristina, fetița de 12 ani a lui Nicolae Pop.

”M-a trimis în sat, 14 km pe jos – avea să povestească, ulterior, Aristina.

Noi, copiii, eram obișnuiți cu asemenea distanțe, că umblam pe câmpurile alea și prin păduri, după ciuperci și după flori. Am ajuns pe la 10-11 noaptea. Ei erau deja pregătiți. I-am anunțat că tata îi așteaptă în colibă, unde făcuse foc, fiindcă în aprilie era încă frig noaptea. S-au urcat toți în căruță, care era pregătită în curte, și eu l-am luat pe ăla mic pe geam, și pe urmă i-am dus”.

La 3 mai 1944, toți evreii din Lăpușul românesc au fost mutați în ghetoul din orașul Dej, iar grupului din pădure i s-au alăturat alte trei persoane: Iacob Taub, Simi Ijic și Nuși Abraham. Toți au beneficiat de susținerea dezinteresată a lui Nicolae Pop și a familiei sale.

Peste câteva luni, la 13 august 1944, ei au fost surprinși de câțiva jandarmi unguri înarmați, Hanna Marmor și copiii ei fiind reținuți și transportați înspre locul unde se afla unitatea de jandarmi. Ceilalți, care au reușit să fugă, aveau să rămână în pădure până după 16 octombrie 1944, când zona a intrat sub controlul trupelor sovietice și române.

Nicolae Pop a ales să rămână alături de cei care scăpaseră, iar Aristina și mama ei, Maria, au înfruntat moartea săptămână de săptămână, ducându-le de mâncare. Dacă ar fi fost prinse, naziștii le-ar fi executat atât pe ele cât și restul familiei sau, în cel mai bun caz, i-ar fi deportat pe toți în lagărele de exterminare.

Cu toate că a încăput pe mâna jandarmilor și a ajuns pe teritoriul Ungariei restrânse, Hanna Marmor și copiii ei au supraviețuit Holocaustului. Dintre toți, doar mama ei care, fiind foarte bolnavă, a refuzat să-și părăsească casa și să se ascundă în pădure, avea să sfârșească la Auschwitz.

După război, în 1948, Nicolae Pop avea să ofere sprijin și celor care au fost urmăriți pentru credința lor religioasă sau politică.

Astfel, el a găzduit trei studenți urmăriți de Securitate, ceea ce l-a aruncat în conflict cu aceasta. Dar nu înainte de a fi fost ispitit să-i trădeze pe cei cărora le promisese ocrotire.

S-o ascultăm din nou pe Aristina: ”Cei trei securiști au mers afară la ceilalți și, după ce au discutat, l-au chemat pe tatăl meu și i-au spus: Tu ai salvat evrei, ești un om bogat, uite, ăștia sunt niște băieți tineri, care au părăsit facultatea și au fugit în munți. Știi cum este tineretul… vrem să-i readucem la facultate. Țara noastră este după război, avem nevoie de intelectuali, așa că te-am ruga să colaborăm. Mai mult, o să-ți dăm și o funcție foarte mare, dacă ne faci servicii, dacă-i predai. Ești mare vânător, umbli prin munți, iei legătura cu ei, în sfârșit, le dai de mâncare și pe urmă ne anunți. Tatăl meu i-a privit îngândurat și le-a spus: Eu nu port haină militară, ci haină de pădurar; sunt țăran, am gospodăria mea, copiii mei, cinci copii, familia mea, în sfârșit… ce să vă dau eu? Dumneavoastră făceți-vă datoria dumneavoastră, așa cum eu mi-o fac pe a mea.

Iar în primăvara lui 1949 a plecat în munți, împreună cu doi dintre copiii săi, Aristina și Achim. Între timp, i se vor mai alătura alți 14 oameni, alături de care a constituit un grup de rezistență armată anticomunistă. Au fost urmăriți fără încetare de autorități și s-au ciocnit de nenumărate ori cu soldații aparatului represiv, în timp ce familiile rămase acasă au fost chinuite și deportate în Bărăgan.

Nicolae Pop nu a putut fi prins. S-a predat singur, în 1953, pentru că paralizase parțial. Și a fost omorât de Securitate înainte de a rămâne de la el măcar un proces verbal de interogatoriu.

Achim și Aristina au fost condamnați la 22 și, respectiv 20 de ani muncă silnică. Ea a supraviețuit pentru a-și publica memoriile într-un volum.

”[Tata] Avea tensiune și făcuse pareză”, povestește Aristina. ”Nu putea să vorbească bine. Se simțea din ce în ce mai rău. Ioan Mâț, băiatul cu care a rămas împreună, mi-a spus, când ne-am întâlnit după ani de închisoare, că s-a dus în comuna Ungureni, la preotul de acolo, s-a spovedit, s-a împărtășit și i-a rugat pe cei la care stătea ascuns să-l ducă la marginea Lăpușului și să-l lase acolo, lângă un pod. Era o iarnă foarte grea, era în ianuarie… Localnicii l-au lăsat lângă pod. A văzut, într-un târziu, o sanie cu cai, a făcut semn cu mâna, căruțașul a venit și l-a luat. Așa greu cum vorbea, l-a rugat pe acel om să-l ducă la postul de miliție. Când l-au văzut cei de la miliție, au dat telefoane în toate părțile, spunând că l-au prins pe Pop, și au sosit zeci de securiști. Toți erau fericiți și se felicitau între ei… Nu l-ar fi prins niciodată dacă tata nu ar fi hotărât să se predea… Oamenii la care a stat l-au rugat să nu se ducă la Securitate și i-au promis că o să aibă ei grijă de el și, poate, se va face bine. Iar dacă nu se va face bine, o să moară și o să-l înmormânteze creștinește și va fi aproape de satul lui. Dar el a spus: Nu, pentru că dacă eu mor și mă îngropați aici, toată armata o să mă caute ani de zile, și familia mea va suferi. În sfârșit, a venit Securitatea, n-au vrut să creadă că e bolnav și nu poate vorbi. Au zis că nu vrea să vorbească și unul i-a dat cu patul armei în față, de i-a țâșnit sângele pe gură și pe nas. Ulterior, am aflat că a fost împușcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuș. Nu știu unde a fost înmormântat.”

Va urma

Pt. conf.Nedeea Burcă

Bibliografie: Alexandru Pătrașcu, Cartea despre demnitate. Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți, Editura VIRTUALĂ, 2013; Aristina Pop Săileanu, Romulus Rusan, Liana Petrescu, Virginia Ion, Să trăiască partizanii, până vin americanii, Povestiri din munți, din închisoare și din libertate, Fundația Academia Civică, 2008; Dorin Dobrincu, Nicolae Pop și evreii, în Observator Cultural, nr. 377, 21 iunie 2007.

Foto: Nicolae și Maria Pop