Pe aici nu se trece!
Pentru că Bucureștiul se afla în stăpânirea nemților, guvernul român a fost silit să se stabilească temporar la Iași, alături o mare parte din restul refugiaților din teritoriile ocupate.
Iarna 1916-1917 a fost cea mai rece din ultimii cincizeci de ani. ”După câteva luni – spunea un membru al Legației britanice – nu mai existau conserve și oamenii au început să moară de foame ca muștele. Curând, s-au dezlănțuit tifosul, variola și alte epidemii… Peste trei sute de mii de oameni au murit în județ din aceaste cauze. Datorită lipsei mijloacelor de transport și stării drumurilor, adânc îngropate sub zăpadă, combustibilul lemnos s-a epuizat în curând; nu exista nici un pic de cărbune. Apogeul a venit în februarie 1917, când nu am avut niciun fel de combustibil și nimic altceva de mâncare decât fasole”.
Vizitatorii la Cartierul General al Armatei erau dezgustați de masa de prânz, invariabil aceeași: supă cu fărâme de carne de cal și de varză, porumb, o bucățică de pâine neagră și ”cafea” făcută din ghindă uscată.
Căruțe trase de cai costelivi treceau regulat pe străzile Iașiului, încărcate cu trupurile bărbaților, femeilor și copiilor care înghețaseră sau muriseră de inaniție afară, pe trotuare, pentru că, potrivit unui raport al Crucii Roșii, ”nu aveau unde să moară înăuntru”.
Printre soldați, rata mortalității era chiar și mai mare. Scoși în convalescență din spitalele supraaglomerate, ei rătăceau pe străzile acoperite cu gheață, ”doar umbre de oameni care așteptau alinarea morții”.
Bântuia tifosul, care fusese răspândit de puricii aduși de săpătorii de tranșee mongoli veniți împreună cu armata rusă. Cu o proporție de însănătoșire de 17%, această boală epidemică ce începuse să se răspândească făcea ca toate celelalte urgențe să devină nesemnificative.
În acest stadiu al războiului, șansele României de a-și compensa pierderile păreau să depindă, în totalitate, de cooperarea cu Rusia.
La începutul anului 1917, Țarul era încă la putere, având și funcția de comandant suprem la cartierul General al Armatei ruse.
La 8 martie 1917, la Petrograd au izbucnit greve și revolte.
La 15 martie, Țarul a abdicat în numele său și al fiului său suferind de hemofilie.
La 22 martie, sub un nuc de pe lunca dintre șoseaua națională și dealul Siretului, Regele Ferdinand a rostit în fața trupelor adunate acolo un mesaj simplu, elocvent și așteptat de ani de zile: ”Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun Eu, Regele Vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care va asigura fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat, totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat. Eu, Regele Vostru, voi fi întâiul a da pilda. Vi se va da și o largă participare la treburile publice”.
La 9 aprilie, un vagon plumbuit, cu ferestrele acoperite, plin cu revoluționari ruși, în frunte cu Lenin, părăsea Zurich-ul, îndreptându-se înspre Rusia. Aranjamentul fusese făcut de Ministrul de Externe german, cu dr. Alexander Helphant, cunoscut sub numele de Parvus, un bogătaș cu veleități de revoluționar, finanțator de lungă durată al bolșevicilor, apropiat de Lenin și Troțki. Autoritățile germane își puneau multe speranțe în acest desant. El trebuia să producă haos în Rusia, să slăbească regimul instalat după abdicarea țarului și să-l oblige să încheie pace separată cu Germania.
Între timp, Misiunea Franceză condusă de generalul Berthelot, începuse, însă, reorganizarea armatei române. Astfel încât, până în vară, soldații români constituiau, după părerea ambasadorului american, ”una dintre cele mai bune organizații de luptă din Europa”.
Speranța în victorie a fost întărită și de sosirea, în luna iunie, a primilor voluntari români din Ardeal și Bucovina de Nord, mulți provenind dintre cei 120 000 de prizonieri de război deținuți în diferite lagăre rusești.
Generalul Prezan i-a salutat pe noii veniți, iar pe platoul Șorogari, de lângă Iași, Regele Ferdinand a primit jurământul de credință și i-a salutat pe cei dintâi soli ai unirii nemului, adresându-le următoarele cuvinte: ”Pe voi, Regele căruia i-ați jurat credință vă privește cu dragoste și cu încredere, căci sosirea voastră salută chezășia cea mai puternică că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam, în sfârșit, se va stinge”.
În dimineața zilei de 11 iulie 1917, ora 3,50, după o intensă și prelungită pregătire de artilerie, Armata a doua, comandantă de generalul Alexandru Averescu, împreună cu Corpul 8 al armatei ruse, au declanșat ofensiva în sectorul de front din zona satului Mărăști, în scopul imediat de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. Ofensiva s-a desfășurat cu un asemenea iureș și ostașii români au luptat cu o asemenea îndârjire încât germanii, surprinși, nici n-au avut timp să se gândească la apărare și erau pe punctul de a părăsi linia frontului. Însă, a doua zi, datorită dezastrului suferit de trupele ruse în Galiția, Comandamentul rus a decis retragerea Corpului 40 armată rus de pe frontul românesc și transferarea acestuia pe frontul din Bucovina. La solicitarea generalului Averescu, marele Cartier General român a dispus continuarea ofensivei Armatei a 2-a române, astfel încât forțele germane să evacueze Valea Putnei și să se concentreze în raionul Soveja Rucăreni. A treia zi, ostașii români au dovedit aceeași vitejie, pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare inamic, luând mulți prizonieri.
Prin bătălia de la Mărăști, trupele române au pătruns pe o adâncime de 20 km, au rupt linia frontului pe o lungime de 30 de km, au făcut 2 700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții. Nicolae Iorga a apreciat bătălia de la Mărăști ca fiind ”prima adevărată și deplină victorie românească”. Ea a fost plătită cu sângele a 1 469 morți și 3 052 răniți și distrugerea satului Mărăști.
În noul context operativ, Feldmareșalul August von Mackensen a ordonat declanșarea ofensivei pe direcția Mărășeești-Adjud, cu Armata a 9-a germană, în vreme ce Armata 1 Austro-Ungară urma să atace înspre Oituz. În dreptul localității Mărășești, germanii au plasat o forță de lovire de 112 divizii, cu peste 1 100 de tunuri – una dintre cele mai mari densități de artilerie.
Începută ca o acțiune a trupelor invadatoare de urmărire a trupelor rusești – care, pradă propagandei bolșevice ce îndemna la pace imediată, pur și simplu nu mai voiau să lupte – bătălia de la Mărășești s-a transformat treptat în încercarea acestora de a sfărâma armata română din Moldova, și s-a desfășurat, practic, în trei etape, pe un front de aproximativ 35 km. A fost o încleștare herculeană care a durat de la 12 la 19 august 1917, soldații țărani români instruiți de francezi rămânând neclintiți până la ultimul om, de nezdruncinat, în ciuda exemplului rău al aliaților ruși care, deveniți bolșevici, își abandonau pozițiile cu miile.
La două zile după începerea bătăliei de la Mărășești, respectiv, în 26 iulie 1917, a început cea de-a treia bătălie, la Oituz. Luptele cele mai sângeroase de pe frontul de la Oituz au avut loc în sectoarele Cireșoiaia și Coșna, unde s-a reușit blocarea înaintării inamice. Apogeul bătăliei a avut loc în zilele de 29, 30 și 31 iulie, când inamicul a făcut eforturi uriașe pentru a depăși linia frontului apărată de trupele române. Animați de lozinca Pe aici nu se trece!, ostașii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile acestuia.
În continuare, pe frontul de la Mărășești, trupele române și cât mai rămăsese din cele rusești, comandate de generalul Ieremia Grigorescu, au făcut față atacului devastator declanșat la 1 august de trupele germane. Apoi, după o perioadă de calm relativ, la 6 august, trupele germane au atacat frontul dintre Panciu și Mărășești, această încleștare constituind apogeul bătăliei și fiind purtată sub aceeași expresie, devenită legendară, adaptată la noua situație tactică și redefinită: Nici pe aici nu se trece!
Cea mai cumplită luptă s-a dat în punctul strategic de la Răzoare, apărat doar de 200 de ostași care au ținut piept unui inamic de trei ori mai numeros. Ostașii români morți erau puși în poziție de luptă, iar cei rămași trăgeau cu rândul din acele poziții.Ultimul rămas în viață, căpitanul Ignat, a ținut singur în loc, timp de două ore, trupele germane, ofițerii care conduceau întăririle găsindu-l mort, cu degetul încleștat pe trăgaci și înconjurat de un morman de cadavre inamice.
Un alt episod eroic a fost consemnat atunci când soldații Regimentului 32 infanterie Mircea, doborâți de căldură, au lepădat ranițele, căștile și vestoanele, atacând cu un curaj extrem trupele germane dotate cu mitraliere și grenade, doar în cămăși și la baionetă, pentru a face economie de cartușe. Același regiment a atacat în același mod și pe 19 august, pe direcția Panciu și Muscel, reușind să facă prăpăd în rândul trupelor inamice.
”Nu sunt români, sunt negri ca dracii și viteji ”– notau, îngrijorați, ofițerii germani în rapoartele lor de front. ”N-au nicio haină pe ei. Sunt și în pielea goală. Sau în cămăși. Și la baionetă nu putem să rezistăm.”
În ultima zi a bătăliei a căzut în luptă în sectorul Muncelu, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jii. În ordinul de zi se menționa: ”Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai patriei sale, pe care i-a întrecut prin puterea cu care își înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să dovedească vigoare bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregiale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preț… Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: ”Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, are drept din clipa aceasta la cinstirea veșnică a tuturor românilor”.
Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost singurele victorii ale Antantei, pe întreg parcursul anului 1917, fiecare dintre acestea avându-și propria importanță istorică. Cele de la Mărăști și Oituz au fost bătălii ofensive, care au obligat dușmanul să se retragă, iar cea de la Mărășești a fost o bătălie de apărare, de care a depins însăși soarta statului român.
O corespondență militară a ziarului The Times sublinia faptul că ”apărarea frontului dela Mărășești a fost cea mai strălucită fapte de arme săvârșită vreodată de români; ea nu a fost întrecută nici de vitejia belgienilor și nici de cea a sârbilor […] Pierderile dușmanilor au fost enorme, și prizonierii au mărturisit că de la Verdun n-au mai văzut o luptă atât de crâncenă. […] Românii au rezistat în chip eroic.”
După lupta de la Mărășești nu s-a mai pus problema unei ofensive românești. Fără ruși, românii nu puteau să înainteze. Germanii, care furnizaseră ajutor financiar, propagandistic și arme bolșevicilor, au contribuit la demoralizarea armatei ruse. În câteva luni, Lenin va lua comanda, iar România se va găsi complet izolată de aliații ei.
Nedeea Burcă
Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică, Biografia Reginei Maria; I.G. Duca, Amintiri politice; Col. (r) dr. Aurel V. David, Conștiința jertfei, dârzenia și informația – fundamentul victoriilor de la Mărăști,Mărășești și Oituz, în Vitralii– lumini și umbre, an IX, nr. 35, iunie-august 2018, pp. 41-63; Stelian Tănase, Clienții lu Tanti Varvara.
Va urma
