Pe 11 iulie  2021, investitorul și filantropul britanic Richard Branson își vedea visul cu ochii. Compania sa de turism spațial, Virgin Galactic, tocmai lansase aeronava Unity, care l-a dus, împreună cu alți cinci pasageri, până la limita atmosferei terestre, unde a rămas câteva minute.

”Sincer, nimic nu te-ar putea pregăti pentru priveliștea pe care ți-o oferă spațiul. Scopul acestei misiuni a fost să transformăm în realitate, pentru nepoții mei și ai voștri, visul călătoriei în spațiu”, a declarat el, plin de mândrie.

Câțiva ani mai devreme, la 17 decembrie 2018, profesorul de filozofie Todd May publicase, în New York Times, un scurt articol de opinie intitulat Would Human Extiction Be a Tragedy? (Ar fi, oare, extincția rasei umane o tragedie?), cerându-le cititorilor săi să mediteze asupra dezirabilității morale a dispariției rasei umane. În opinia sa, ”oamenii distrug pământul și provoacă suferințe inimaginabile animalelor”, așadar pieirea lor ”ar putea fi un lucru bun”. Acesta fiind, probabil, primul articol din mass media oficială care a pledat fățiș pentru extincția umanității.

Spre deosebire de Richard Branson, un mogul al tehnologiei care visează să colonizeze planeta Marte, cochetând totodată cu nemurirea digitală, Todd May este un soi de filozof care își propune să ajute oamenii să moară cu demnitate, fără a nutri nici cea mai mică urmă de entuziasm pentru explorarea spațiului, sau pentru viața veșnică. 

Tabăra lui cuprinde organizații radicale de mediu precum Earth Liberation Front (Frontul de Eliberare a Pământului) și The Voluntary Human Extinction Movement (Mișcarea Voluntară pentru Extincția Umanității), dar și intelectuali pro extincție precum filozofii David Benatar, Patricia MacCormack sau romancierul Richard Powers, câștigătorul din 2019 al premiului Pulitzer cu romanul The Overstory ( în care un dendrolog, întrebat ce anume s-ar mai putea face pentru un ”viitor durabil”, răspunde că nu există decât o singură rezolvare posibilă și anume paharul cu otravă, sinuciderea colectivă).

Grupul lui Richard Branson, foarte diferit, este compus din futuriști influenți, cadre universitare și membri ai elitei tehnologice, care îmbrățișează cu entuziasm ideea colonizării spațiului, terapiile și tehnologiile transumaniste.

Printre transumaniști – indiferent dacă își revendică sau nu ”eticheta” – se numără miliardari precum Elon Musk, Jeff Bezos sau Peter Thiel; cercetători precum Anders Sandberg și Nick Bostrom și futuriști precum Ray Kurzweil. Spre deosebire de antiumaniști, aceștia cred că viitorul nostru va fi glorios – dacă vom izbuti să transcendem limitele materiale atât ale propriilor noastre trupuri, cât și ale planetei pe care locuim.

Potrivit transumaniștilor, omul nu este un parazit, ci un zeu care va popula cosmosul, instalând Mintea pretutindeni acolo unde înainte se afla doar liniștea materiei brute. Totuși, la fel ca în cazul anti-umaniștilor, prețul unui viitor atât de magnific este tot moartea, dar de data asta nu prin extincție, ci prin evoluție autodirijată. Transumaniștii cred că specia umană se poate ”îmbunătăți” prin miracolul tehnologiei și că ”omul nou”, ”digitalizat” și ”demn” va renaște, asemenea Păsării Phoenix, din propria-i cenușă.

Iată două imagini concurente ale viitorului, profund mizantropice, care încearcă să ofere o concepție coerentă despre rostul existenței umane. În cazul antiumanismului, oamenii reprezintă singurul obstacol în calea instaurării unui Eden planetar, în vreme ce, în cazul transumanismului, aceștia sunt reprezentanții unei specii cheie, aflate în pragul unui paradis cosmic. Ambele au apărut într-o epocă seculară dar, în ciuda pretinsului lor raționalism, au un caracter esențial teologic, chiar cultic. Iar seducția lor, atâta câtă este, constă în promisiunea unor viitoare lumi paradisice: una în care, după dispariția oamenilor, marile orașe furnicar vor face loc pădurilor nesfârșite, cealaltă despre un paradis digital în care mintea umană va fi dezlegată de povara trupului.

În discursul său de recepție la decernarea Premiului Nobel, rostit în 1950, când Războiul Rece era deja în plină desfășurare, William Faulkner a vorbit despre anxietățile apocaliptice care dominau perioada postbelică. Cuvântarea scurtă, dar elocventă – pe care se spune că a rostit-o fiind beat criță – a fost considerată drept una dintre cele mai elocvente expuneri asupra credinței în umanitate susținute vreodată.

”Tragedia noastră de astăzi este o frică generală și universală, atât de intensă, încât de-abia dacă o mai putem suporta. Nu mai există probleme sufletești. Există doar întrebarea: când voi fi aruncat în aer?” – a spus el. Scriitorii au uitat ”vechile adevăruri ale inimii”, singurele care merită agonia și sudoarea scrisului. Și vor trebui să le învețe din nou, ”vor trebui să învețe singuri că cel mai josnic dintre toate lucrurile este să-ți fie frică”.

În secolul XXI, spaimele despre care vorbea Faulkner s-au amplificat, la fel și sentimentul că trăim într-o lume în care întrebările despre rostul existenței umane au fost înlocuite de angoasa supraviețuirii.

Transumanismul și antiumanismul  încearcă să ofere adepților o viziune care explică locul omului pe pământ și, în cele din urmă, în cosmos, pretinzând, în schimb, autoflagelarea sau chiar sinuciderea.

Cele două teologii seculare au apărut într-un imperiu în declin, a cărui lege este făcută de oligarhiile corupte, care se războiesc între ele nu pentru legitimitatea etică sau ideologică, ci doar pentru putere și a cărui populație și-a pierdut credința atât în Dumnezeu, cât și în proiectul uman.

Plăsmuite într-o lume a lipsei de speranță și nutrite de acea frică despre care vorbea Faulkner – anxietatea paroxistică a celor fără Dumnezeu – ele promit adepților ”un cer nou și un pământ nou”, o lume numai lapte și miere, dar fără oameni în ea.

Nedeea Burcă