Odată cu intrarea României în starea de urgență, la 16 mai 2020, poporul român a avut de îndurat, pe lângă interdicțiile infinit mai sălbatice decât acelea îndurate în perioada dură a dictaturii ceaușiste, și o stimulare evident voită, cu pedala la podea, a panicii, transformată, în scurtă vreme, într-o adevărată teroare generalizată.

După o lună de ”arest la domiciliu”, timp în care mințile noastre, ale tuturor, au fost bombardate de o întreagă sarabandă de mesaje incoerente și contradictorii, precum și de amenințări, mai mult sau mai puțin voalate, jurnalista Cora Muntean refuză să-și mai asume condiția de deținut fără vină și decide să iasă și să vadă cu ochii ei ”ce se întâmplă în lume”.

”La îndemnul și cu susținerea maestrului Ion Cristoiu”, mărturisește ea, ”am început această aventură a prezentării Bucureștiului în perioada pandemiei, din două motive: primul, am știut că pot să realizez un tablou real al acestor vremuri și al doilea – a fost un motiv să ies din casă, să fiu liberă. (subl. ns.) Abia acum am realizat cât de prețioasă este libertatea și riscul contactării virusului nu mi s-a mai părut atât de mare, în condițiile în care am luat toate măsurile să nu se întâmple așa ceva. […] De aceea mă bucur că pot oferi, cu mintea și cuvintele mele, o imagine și fotografii ale locurilor unde, acum, puțini oameni pot ajunge.”

Astfel ia naștere o salbă de reportaje total diferite de relatările uneori anoste sau, alteori, dimpotrivă, împingând senzaționalul până dincolo de limitele suportabilității, pe care le citim zilnic în presa contemporană.

Demne, mai degrabă, de pana unui Brunea-Fox sau Geo Bogza, ele alcătuiesc o poveste unică, al cărei dramatism rezultă din tensiunea interioară a unui om pentru care starea de libertate este condiția esențială a propriei existențe, dar care, inevitabil, e uneori debusolat și se teme, astfel încât cartea, în totalitatea ei, poate fi citită nu doar ca o mărturie, absolut fascinantă, despre un București agonizând sub dictatura coronavirusului, cât și ca jurnalul unei adevărate aventuri spirituale, a drumului interior a cărui parcurgere o ajută pe autoare să-și redobândească libertatea sufletească: ”Nu am toate datele, nici măcar o fărâmă din ele, despre criza din sănătate, însă m-am săturat de discuțiile despre asta și de isterie. Pânda macină mai mult decât lupta în sine, iar eu, de două luni, stau la pândă să nu mă atace noul Coronavirus. Așa că am abandonat. Vine, bine, nu vine, și mai bine. […] În unele filme americane există o scenă în care protagonistul sau protagonista, ajuns/ă la disperare într-o luptă, iese și, cu pieptul gol (de obicei plouă și fulgeră), urlă la ăla periculos, care atacă pervers, pe nevăzute, să vină să se bată, să-l vadă la față. Și urlă expresia aia pe care Irina Margareta Nistor o traduce cu la naiba. Așa am ajuns eu, de-mi vine să ies și să strig: Morții tăi de virus, hai să ne batem! plus la naiba!. Da, știu. Ăia cuminți, care stau în casă și se spală pe mâini de aproape două luni, care sunt îmbibați cu clor, spun că sunt o nebună, o iresponsabilă și o inconștientă. Treaba lor, lasă că vor supraviețui ei și vor perpetua lumea. Oricum, eu nu mai pot face asta, deci pagubă-n ciuperci.”

În peregrinările ei, Cora Munteanu își consemnează propriile trăiri, are căderi în timp, amintindu-și, printre multe altele, de părinți și de învățăturile acestora, ceea ce o face să se întrebe intrigată, „ce i-a lovit pe cei care ne guvenează, unde au crescut ei, de pare că nu au avut chiar deloc exemple de omenie și solidaritate”, apoi pleacă mai departe, vede și stă de vorbă cu copii și bătrâni, cerșetori, preoți, taximetriști, o fostă profesoară care fură de la supermarket o pungă cu pâine feliată, ”șmecheri” , interlopi dar, desigur, și cu oameni politici surprinși în ”exercițiul funcțiunii” , schițându-le tuturor portrete cu adevărat memorabile.

Cum ar fi, de pildă, această adevărată bijuterie stilistică, prilejuită de reîntoarcerea medicilor și a cadrelor medicale, care au dat o mână de ajutor confraților din Italia: ”Buun. Vine premierul cu suita, stau la mașini până aterizează avionul. Ludovic Orban, cu haina desfăcută, fluturând în bătaia vântului, mergea în față, ca o căpetenie. Conform scenariului, ceilalți s-au oprit lângă microfon. Premierul s-a întors și le-a făcut semn cu mâna să-l urmeze. Dar nu unul discret, ci unul poruncitor, ca la stână. Aproape au rupt-o la fugă ceilalți după el. Și Raed Arafat, și ministrul Apărării. Dacă tot are atâția consilieri, cineva trebuie să-i spună lui Orban că un domn se încheie la sacou când stă în picioare. Și că i-ar mai fi acoperit și burta, pentru că s-a cam îngrășat. Sigur de la stres. […] La plecare, ambasadorul Italiei a fost uitat și a mers singur către mașină. Asta, apropos de celebra noastră ospitalitate, de diplomație la nivel mult prea înalt pentru vremelnicia vremelnicilor demnitari cu numele.” (Orban, căpitan de plai)

Sau, de pildă, o altă relatare, tristă ca un tablou de Chagall: ”Am luat-o pe Bulevardul Constructorilor. Dintr-un apartament se auzea o vioară, din altul o ceartă violentă. M-am așezat pe banca din fața blocului și am ascultat. Soț și soție se certau urât, un copil plângea și-i ruga să înceteze. Vioara nu-i acoperea, dimpotrivă, parcă accentua strigătele celor doi, iar plânsul copilului lovea strident aerul, ca un cântec de jale. Am trecut pe partea celalată. Am găsit un parc mare, cu un loc de joacă. Era închis. În mod normal, acel copil trebuia să se dea bucuros în leagăn, să alunece pe topogan, să fie fericit. În mod normal. ” (Plâns de copil ca un cântec de jale)

Iar la un moment dat îl zărește, de departe, chiar pe Omar Khayyam care, ”alb și blând”, i se destăinuiește, ”cu capul plecat către lume”: ”Am întrebat Savantul și-am întrebat și Sfântul/ Sperând c-au să mă-nvețe suprema-nțelepciune./ Și dup-atâta trudă, atât se poate spune:/ Că am venit ca apa și că plecăm ca vântul.”

Însă reportajele Corei Muntean vor rămâne în istoria presei românești ca documente unice dintr-o vreme când, așa cum spune Ion Cristoiu, ”omenirea a fost lovită de un delir la care nici măcar autorii de High Fantasy n-au visat”, și când imensa majoritate a colegilor ei a ales să își facă meseria ”în siguranță”, gonind după ”audiență” și generând, frenetic, tone de știri fără acoperire, dezinformări și fake-news.

Vor rămâne, dăinuind în timp, ca un Cabernet Sauvignon de mare clasă.

Nedeea Burcă

Cora Munteanu, Bucureștiul sub dictatura Coronavirus. Reportaje, Editura Mediafax SRL, 2020.