În vreme ce scriu toate astea, lupi cenușii agili și tăcuți cutreieră pădurile ploioase de la granița de nord a Ucrainei, din zona interzisă din jurul Cernobîlului, pustiită de cel mai grav accident petrecut în istoria centralelor nucleare. Netulburați de ruinele clădirilor abandonate cu o jumătate de secol în urmă, au devenit stăpânii incontestabili ai acelor meleaguri.

Legătura dintre ei și discursul inflamat al lui Yuval Noah Harari, odrasla mult iubită și răzgâiată a aristocrației corporatiste a lumii occidentale, poate părea hazardată dar, cu puțină răbdare din partea dvs., voi încerca să o deslușesc.

Harari, căpetenia intelectuală a grupului de la Davos, este un ateu vegan care practică meditația mindfulness și produce un anumit soi de cărți de istorie generală după care se pierde cu firea mass media corporatistă, dar care provoacă grimasele sceptice ale oamenilor de știință adevărați.

În cea mai faimoasă dintre acestea, Homo Deus: o scurtă istorie a viitorului, el consideră împlinirea celor mai umede vise ale camarazilor săi buimăciți de internet și tehnologie ca pe un lucru ineluctabil și de la sine înțeles. Hibris intelectual? Tot ce se poate, și încă ceva pe de-asupra.

Nu mai departe decât într-un interviu de la începutul acestui an, individul a generat o serie de perle, insistând asupra ideii că o eventuală realegere a lui Donald Trump se va constitui într-o ”lovitură mortală pentru ceea ce a mai rămas din ordinea globală”. Dar, în realitate, nu ”regele portocaliu” îl isterizează până la leșin pe Harari. Ceea ce pare să-l zdruncine cu adevărat este că Trump și susținătorii săi nu doar că dezaprobă instituțiile și idealurile promovate de amicii săi de la Forumul Economic Mondial, ci repudiază în bloc întregul concept de ordine mondială planificată.

Citindu-i răbufnirile m-am trezit clătinând din cap și murmurând pentru mine însumi: ”aproape că a înțeles! ”.

În ciuda tuturor ironiilor mele, omul merită creditat pentru un salt intelectual pe care majoritatea celor din clasa lui par incapabili să-l facă. Acestă incapacitate de a înțelege respingerea noii ordini mondiale este un fenomen destul de recent, mai cu seamă având în vedere că întregul proiect al unei ordini internaționale planificate și gestionate din culise de o elită economică și politică datează doar de ceva mai mult de un secol.

Înainte vreme eforturile de a impune o structură permanentă asupra babiloniei clocotitoare a activităților umane luau de cele mai multe ori forma cuceririlor imperiale, pe de o parte, sau a diverselor tratate țesute prin compromisuri prudente între marile puteri politice și militare, pe de alta.

A fost nevoie de măcelul uriaș al Primului Război Mondial pentru a-i convinge pe cei din clasele bogate că aceste două opțiuni tradiționale nu mai pot asigura securitatea plutocrației. Ceea ce a dus la crearea unor organizații pereche, nonprofit, pentru Marea Britanie și Statele Unite. Anume, Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale și Consiliul pentru Relații Externe – și, ulterior, la alte organizații similare, dintre care, probabil, cele mai cunoscute, sunt Clubul de la Roma și Forumul Economic Mondial.

O consecință a acestei eredități comune este că, indiferent de problemă, sigura soluție pe care o pot ele identifica este să meargă mai departe, în aceeași direcție, remediul absolut al tuturor problemelor fiind, în opinia lor, coordonarea globală de către uriașe structuri birocratice, care șterg demarcațiile dintre guvern, corporații și sectoarele non profit. Iar simplul fapt că acestea, pur și simplu, refuză să funcționeze nu le spune nimic.

Un bun exemplu este Clubul de la Roma. Singura realizare a acestuia, despre care a auzit toată lumea, The Limits to Growth, punea un set de probleme pe care, de atunci încolo, birocrații globali au tot încercat să le rezolve, dedicându-le un întreg val de publicații. Fascinant cu privire la această obsesie este însă că problemele discutate în The Limits to Growth nu pot fi rezolvate printr-o coordonare globală a unor birocrații vaste – de fapt ele sunt imposibil de rezolvat.

Ceea ce a arătat The Limits to Growth este că urmărirea cu orice preț a creșterii economice conduce la o creștere a costurilor, ele devenind mai mari decât beneficiile și îngenunchind astfel economia globală. Or, birocrațiile nu pot schimba acest proces exact așa cum nu pot modifica nici legea gravitației. De fapt, pe măsură ce costurile creșterii economice încep să devină tot mai usturătoare, una dintre puținele opțiuni care oferă vreo speranță în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor este tocmai reducerea drastică a birocrațiilor de toate tipurile, deoarece birocrația consumă resurse și energie fără să producă mai nimic în schimb.

Prin urmare, o lume funcțională, aflată pe versantul opus creșterii maxime, nu este o lume a managerilor globali. Este o lume în care politica și economia locală, la scară comunitară, înlocuiesc sistemele globale extrem de costisitoare care au apărut în timpul ultimei explozii a creșterii necontrolate. Totuși, dacă vă veți încumeta să citiți puzderia de studii elaborate de Clubul de la Roma, nu veți găsi niciun cuvânt despre asta.

Faptul că lumea viitorului va avea, inevitabil, mai puțin spațiu pentru un management la nivel mondial este ceva ce potențialii conducători ai lumii nu pot nici măcar să conceapă. Iar sistemul pe care visează să îl impună este uimitor de incompetent.

Să luăm, bunăoară, schimbările climatice. Grupul de la Davos încearcă de zeci de ani să facă ceva în această privință. Dar niciuna dintre mult trâmbițatele conferințe și acorduri internaționale nu a avut vreodată vreun efect măsurabil asupra nivelului de CO2 din atmosferă. Dacă asta este tot ceea ce poate face managementul global, atunci… mai bine lipsă!

A devenit popular, în unele cercuri, să se insiste asupra faptului că eșecurile în cascadă provocate de grupul de la Davos demonstrează faptul că managerii noștri globali sunt minți malefice care, aplicându-și politicile preferate, provoacă răul în mod deliberat. O altă opinie, ceva mai puțin populară, deși probabil mai exactă, susține că managerii globali aparțin unei aristocrații decadente atât de ferite de consecințele propriilor acțiuni și sunt atât de prinși într-o lume de abstracțiuni searbede încât este un adevărat miracol că nu au provocat chiar dezastre mai grave. În ceea ce mă privește, aș dori să sugerez o a treia interpretare: lumea nostră este mult prea complexă pentru ca managementul global să fie o opțiune viabilă.

Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. La urma urmei, din perspectiva materialismului științific modern, inteligența umană nu este un fel de superputere care transcende natura, ci pur și simplu ansamblul proceselor cognitive dezvoltate de strămoșii noștri în timp ce își căutau, hrana, perechea și încercau să scape de prădători – sarcini, desigur, importante dar nu cine știe ce solicitante din punct de vedere intelectual. Prin constrast, din perspectivă religioasă, oamenii sunt ființe create, iremediabil finite și supuse greșelii.

Doar în fanteziile megalomanice exaltate de cartea lui Harari, Homo Deus, care amestecă diverse idei științifice și religioase într-un soi de antropolatrie halucinantă, cele două viziuni sunt amalgamate și scăldate în echivoc. Faptul că managerii noștri globali pot avea derapaje de o asemenea inepție, le explică, cred eu, în mare măsură, eșecurile.

Să revenim, totuși, la lupii noștri.

Atunci când zona interzisă din jurul Cernobîlului a fost evacuată pentru prima oară, oamenii erau convinși că aceasta va deveni un deșert radioactiv, populat doar de forme de viață mutante, nevolnice și diforme. După cum știm acum, acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, codrii est europeni și-au revenit cu rapiditate, făcând față cu ușurință fluxului de radiații. Căprioarele s-au înmulțit cu rapiditate, caii abandonați de stăpânii lor s-au scuturat de secolele de captivitate, și-au găsit perechi și au dat viață unor extraordinare herghelii de cai sălbatici. Iar lupii aflați în căutarea prăzii gustoase s-au înmulțit și ei, începând să bântuie regiunea.

Aflați în vârful lanțului trofic, lupii de la Cernobîl absorb mai mulți radionuclizi decât orice altceva aflat în acel perimetru. În mod normal, acest lucru ar fi trebuit să îi facă îngrozitor de vulnerabili la cancer. Dar biologii specializați în animale sălbatice, care cercetau aceste haite, au descoperit de curând că, paradoxal, au dezvoltat o rezistență robustă la cancer. Nimeni nu înțelege cum și este foarte posibil ca nici să nu o facă vreodată. În felul lor liniștit, lupii au izbutit ceva ce medicina modernă încearcă zadarnic, de mai bine de un secol.

Oricât de impresionante ar fi toate acestea, ele nu sunt deloc unice. Natura o ia întotdeauna înainte științei.

Există bacterii și alge în apa care circulă prin reactoarele nucleare, lăfăindu-se în fluxuri de raze gamma de mare intensitate, care pe mine și pe tine ne-ar prăji instant.

Există viețuitoare care trăiesc în exteriorul navelor spațiale aflate pe orbită, făcând față cu dezinvoltură vidului greu, frigului letal și radiațiilor sfârâitoare ale spațiului cosmic.

Există ciuperci care mănâncă deșeurile toxice și substanțele cancerigene, solicitând și o a doua porție.

Noi nu putem face nimic din toate acestea. Natura chicotește, amuzată de ignoranța noastră și ne arată cum ar trebui procedat.

Există, apoi, Insula Ascension.

Cu aproape două secole în urmă, când nava HMS Beagle a ancorat pentru prima oară acolo, a găsit doar o mică ridicătură din cenușă vulcanică în mijlocul Atlanticului de Sud, departe de orice altă bucată de pământ și atât de lipsită de apă potabilă încât singurele viețuitoare care o populau erau păsările de mare și câteva specii de ferigă ai căror spori se dovediseră suficient de ușori pentru a fi purtați de vânt, de dincolo de ocean.

La bordul navei Beagle se afla naturalistul acesteia, un tânăr pe nume Charles Darwin, aflat pe atunci la începutul carierei sale. Deși a devenit faimos pentru teoriile sale referitoare la selecția naturală, Darwin a fost și singurul om din istorie care a creat o pădure tropicală. Și a făcut-o mai mult sau mai puțin întâmplător.

Este o poveste minunată.

După vizita sa pe Insula Ascension, Darwin a scris Amiralității Britanice sugerând că, dacă s-ar planta copaci pe insulă, vaporii de apă emanați de aceștia ar face clima potrivită pentru o bază navală.

Amiralitatea, cu genul de entuziasm abrupt pentru care Marea Britanie este renumită de multă vreme, l-a ascultat în cel mai stupid mod posibil, ordonând oricărei nave care avea să acosteze pe Insula Ascension să planteze acolo orice fel de plante culese din ultimul port în care a ancorat. Drept urmare, insula a devenit un adevărat haos de specii invazive, strânse la nimereală, de prin jumătate din ecosistemele lumii.

Dar, după numai câteva decenii, o mare parte a Insulei Ascension s-a transformat într-un adevărat paradis tropical verde, cu păduri luxuriante de munte. Teoriile actuale insistă că un asemenea lucru este imposibil și că o pădure tropicală are nevoie de milioane de ani în care să crească și să se adapteze doar că… plantele nu erau la curent cu opiniile specialiștilor, așa că s-au descurcat cum au putut. Iar, până în cele din urmă, nu doar că Insula Ascension s-a ales cu o pădure tropicală într-o singură clipă geologică, ci a izbutit și una dintre formele cele mai delicat echilibrate – o pădure veșnic verde, de munte, înconjurată de nori care se dezvoltă din vaporii de apă condensați pe frunzele copacilor aflați la mare altitudine.

Ah, și Darwin a avut dreptate: pădurea a schimbat clima locală, iar Insula Ascension a devenit o bază navală importantă.

Cu toate acestea, în loc să lase plantele să-și facă treaba, oamenii de știință încearcă, în mod repetat, să planifice și să creeze ecosisteme. Or, aceste încerări eșuează de fiecare dată deoarece ecosistemele sunt prea complexe pentru a fi planificate rațional.

Același principiu poate fi aplicat și la modul general, pentru a explica eșecurile în cascadă ale elitei manageriale. Aceste eșecuri continuă să se întâmple deoarece lumea este prea complexă; este atât de plină de invariabile imprevizibile și bucle complicate de feedback, încât niciun grad de expertiză umană, niciun set de principii abstracte, niciun concept de ordine mondială nu poate oferi predicții precise și nici permite crearea unei ordini viabile și productive la scară globală.

Asta nu înseamnă că ființele umane nu pot crea împreună o ordine relativ înfloritoare, stabilă și de succes în lume. Înseamnă doar că un asemenea proiect este cel mai bine urmărit la nivel local, pe bazele experienței personale, a înțelepciunii populare și a unei atenții deosebite acordate condițiilor locale.

Este exact ceea ce aristocrația managerială nu poate oferi și motivul pentru care dominația mondială le scapă tot timpul printre degete.

Oamenii obișnuiți s-au săturat de pretențiile pompoase ale clasei în numele căreia vorbește Yuval Noah Harari

Toate acestea explică, parțial, țipetele de puștan surescitat ale lui Yuval Noah Harari. Lumea nu doar că refuză să urmeze modelele lui abstracte, ci refuză să urmeze orice alt fel de model abstract. Educat să înțeleagă lumea ca pe un mediu pasiv pe care intelectualii privilegiați îl pot modela după bunul lor plac, el descoperă terifiat că lumea este totalmente dezinteresată de ideile și acreditările sale. Așa că o dă tot timpul în bară, dar trebuie să recunoaștem că puțini dintre noi ar putea face față cu grație infirmării totale a prețioaselor noastre credințe.

De fapt, oamenii obișnuiți sunt sătui până-n gât de pretențiile pompoase ale clasei al cărei purtător de cuvânt este Harari. Ei știu că atunci când vorbește despre ordinea globală, el vrea ca lumea să fie ordonată de către prietenii săi bogați, conform unui set de abstracțiuni la modă, desprinse de realitățile locale. Și cred că, dacă omenii ar fi lăsați să-și trăiască viața urmărindu-și propriile obiective – exact ca lupii de la Cernobîl sau plantele de pe Insula Ascension – lucrurile ar ieși mai bine decât dacă lumea ar fi lăsată pe mâinile unei elite incompetente. Toate dovezile sugerează că dreptatea este de partea lor.

Iar oamenii obișnuiți sunt deja pregătiți să preia ofensiva.

Se presupune că Napoleon Bonaparte ar fi spus cândva că războaiele au loc atunci când guvernul ne spune cine este inamicul, iar revoluțiile atunci când ne dăm seama singuri. Destul de mulți oameni din SUA și-au dat seama singuri, iar acum sunt dispuși să folosească egoul monumental al lui Donald Trump ca pe un berbece, pentru a băga mințile în cap unora care, timp de prea multe decenii, nu le-au oferit altceva decât mizerie. Dacă nu vor izbuti, vor căuta un alt instrument și merită să rețineți că acea alegere ar putea fi chiar și mai periculoasă, pentru Harari și prietenii săi bogați.

În vremea asta, lupii din pădurile interzise de la Cernobîl cutreieră nevătămați peisajul radioactiv.

Ei râd de noi și cred că ar merita să îi ascultăm.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

John Michael Greer este autorul a peste 30 de cărți. Activitatea sa se concentrează pe suprapunerile dintre ecologie, spiritualitate și viitorul societății industriale. A fost, timp de 12 ani Mare Arhidruid al Ordinului Druizilor din America.