America pierdută – Carnajul american pe ecran complet

Am tradus acest articol cu gândul la România și la ziua alegerilor, care e tot mai aproape. Pentru că dezastrul înfățișat în filmul lui Cristofer Rufo, America Lost, este și o realitate a multor așezări românești, având aceleași cauze și aceleași explicații.

Chiar dacă redactorii Vocii Românului pot avea opinii politice, publicația în sine nu are nicio agendă de această factură, nu susține niciun partid și nu face propagandă pentru nimeni. Așa stând lucrurile, vă rugăm doar să citiți această cronică de film și să aveți grijă cu cine votați. Nu știm, în acest moment, cât de mult mai contează, dar măcar să avem sufletul împăcat. Lectură plăcută. Nedeea Burcă

                                 America pierdută – Carnajul american pe ecran complet

Jonathon Van Maren[^1]

În 1997, profesorul James Q. Wilson a vorbit, în cadrul unei conferințe la American Entreprise Institute[^2] despre apariția, în America, a ”două națiuni”, iar în eseul său din 2018, Two Națions, Revisited, Mary Eberstadt a confirmat argumentul sociologic al lui Wilson remarcând, de asemenea, ruperea în două a Americii. ”Diviziunea, spunea ea, nu mai este una a veniturilor sau a clasei sociale, ci aproape totul este despre familie, anume dacă cineva provine dintr-o familie normală sau, dimpotrivă, dintr-una destrămată. Așa cum remarca James Q. Wilson, pe măsură ce fundația familială se prăbușește, fiecare structură construită pe acea fundație devine mai fragilă și mai casantă.

În noul și puternicul său film documentar, America Lost[^3], regizorul Christopher Rufo călătorește prin America descrisă de Wilson și Eberstadt, înregistrând și descriind viața din trei ”orașe americane uitate”: Youngstown (Ohio), Memphis (Tennessee) și Stockton (California). Toate trei au istorii distincte și, totuși, prăbușirea fiecăruia dintre ele a produs o realitate identică.

Filmul lui Rufo este un document al sărăciei sfâșietoare, al declinului familiei, al dependenței și bolilor psihice și, dincolo de toate astea, al unei zdrobitoare pierderi a sensului, care îi macină pe toți cei prinși în aceste ecosisteme umane spulberate.

Cu o jumătate de secol în urmă, Youngstown făcea parte din marea inimă industrială a Americii, cu fabrici de oțel întinse pe mii de kilometri de jur împrejur și însuflețite de bărbați care, după absolvirea liceului mergeau la lucru, ridicându-și cu sudoarea frunților familiile în clasa de mijloc. Aveau locuri de muncă, aveau demnitate și siguranță pentru ei și ai lor.

A durat un secol pentru ca Youngstown să devină un oraș al belșugului și mai puțin de o singură generație pentru ca totul să se prefacă în praf și pulbere. Astăzi, explică Rufo, este cel mai sărac oraș din America, unul dintre cele șase cu o rată a sărăciei mai mare de 40%.

Odată cu închiderea siderurgiei, au dispărut 40 000 de locuri de muncă din industria manufacturieră. Apoi au urmat noi și noi închideri, până când a rămas fără lucru mai bine de jumătate din populație.

Există 8 000 de case goale în Youngstown. În fiecare an, vandalii dau foc la mai mult de 200 de clădiri. Pompierii le privesc arzând. Vechea ordine a dispărut fără să fi fost înlocuită cu nimic altceva.

Rufo îi caută pe cei rămași.

Todd, un fierar bărbos, care scotocește prin casele abandonate, spune că Youngstown seamănă acum cu un oraș din lumea a treia. ”În trecut trăiau aici o mulțime de oameni mândri, care credeau în ceea ce făceau, în prietenii, vecinii și familia lor. Acum nu cred că mai există niciunul dintre aceștia. Luptă sau fugi – o mulțime de oameni au fugit de aici.”

Todd s-a luptat cu dependența, a fost arestat și și-a părăsit familia. Scormonește mai departe, încercând să supraviețuiască într-un peisaj care seamănă mai mult cu Berlinul din 1945, sau cu Alepul din 2016, decât cu Midwestul american, așa cum îl cunoșteam cu toții.

”Când industriile s-au prăbușit”, spune Rufo, ”unii n-au putut merge mai departe”. Todd și mulți alții ca el sunt victimele colaterale ale politicilor care au distrus viețile muncitorilor americani. Orașele ca Youngstown nu au izbutit, pur și simplu, să facă tranziția de la lumea modernă spre cea postmodernă.

Au fost vizitate de zeci de ori de președinți care nu s-au dat niciodată în lături de la tot soiul de promisiuni electorale – Clinton, Bush, Obama – dar nimeni și nimic nu le-a putut stăvili prăbușirea.

Un vârf de 10% din populație îl constituie birocrația care administrează programe sociale, în vreme ce baza de 50% este alcătuită din asistați sociali, oameni cu dizabilități și pușcăriași. Într-o zonă a orașului 41% din bărbați sunt șomeri și 69% din familii sunt conduse de mame singure.

Jennifer, o barmaniță care a crescut în Youngstown în anii 80-90 și care își vinde sângele pentru a supraviețui, îi spune lui Rufo că sărăcia este o boală cu adevărat îngrozitoare, care te pătrunde până la os. A născut-o pe fiica ei, Nikki, la vârsta de 15 ani. Nikki tocmi a absolvit liceul și vrea să-și ia lumea în cap, dar Jennifer vrea să o împiedice. Este o alegere cruntă: să fii printre ultimii care rămâne alături de rămășițele fostei comunități, familie și prieteni, sau să-ți faci bagajele și să pleci pentru totdeauna.

S-a frânt nu doar inima economică a orașului, ci și sufletul acestuia. Bisericile sunt sparte și goale. Credința a dispărut, munca așișderea, familia se destramă. Pot să plece toți? Poate…

Agonia acestei alegeri a fost transpusă în cuvinte de Tucker Carlson, într-o conversație cu Ben Shapiro, în 2018. ”Poate”, a sugerat Shapiro, ”fantomele care bântuie aceste orașe muribunde ar trebui pur și simplu să-și facă bagajele și să plece, recuperând spiritul pionierilor americani.” ”Sigur”, a răspuns Carlson sarcastic, ”este ușor să abanonezi ultimele vestigii ale comunității, mormintele părinților și bunicilor tăi”.

S-ar putea să fie exact ceea ce trebuie făcut, iar interlocutorii lui Rufo recunosc asta. Dar este greu – și, desigur, trebuie să ținem cont și de faptul că proprietățile imobiliare pe care le dețin ei sunt acum lipsite de orice valoare. Ar pleca doar cu amintirile.

În Memphis, Tennesse, detaliile diferă, dar povestea este aceeași. După cel de-al doilea război mondial, zeci de mii de afro americani au fugit de rasismul Deltei fluviului Mississippi, pentru a se stabili în ”orașul bisericilor”.

În ciuda lui Jim Crow[^4], 90% dintre bărbații negri și-au păstrat locurile de muncă. Era un oraș industrial în plină ascensiune. Acum, rata criminalității este invalidantă, 45% sunt șomeri, 77% dintre copii sunt născuți din mame singure, și peste 21 000 de bărbați au dispărut în închisori sau au murit prematur. În sudul localității, 78% dintre familii beneficiază de asistență publică, 20% dintre bărbații în vârstă sunt angajați cu normă întreagă pe tot parcursul anului , 93% dintre familii sunt conduse de mame singure. Sunt      6 000 de rezidenți, dar numai zece familii nucleare. Guvernul federal a investit miliarde în programele anti-sărăcie pentru Memphis. Dar nimic nu funcționează. ”Aici”, îi spune un rezident lui Rufo”, dacă ești sărac, ești sărac.”

Casele iau foc, în mod regulat. Bandele stăpânesc străzile.

Un bărbat îi spune lui Rufo că a început să vândă cocaină la 15 ani și că a făcut de câteva ori închisoare: ”Mama mea a crescut trei băieți. Amândoi frații mei au fost uciși.”

Asta în SUA, pe timp de pace. Închisoarea este adesea generațională. O mamă cu două fiice (de la doi tați diferiți) spune că tatăl ei a fost la închisoare, la fel ca și tații celor două fiice ale ei. Lipsa taților generează disfuncții intergeneraționale. Nu există tați care să-i învețe pe fii lor să trăiască și să lucreze, bandele înlocuiesc nevoia de conducere masculină. Mamele singure încearcă cu disperare să strângă suficienți bani pentru a-și întreține bebelușii, iar birocrația nu poate satisface decât cele mai grele nevoi de supraviețuire. Pentru cei care cad, nu există nicio plasă de protecție socială. Este disperant. ”Vreau doar să fie puțin mai bine”, îi spune mama celor două fete lui Rufo. ”Asta e.”

Stockton, California, este cel mai mare oraș american care a dat faliment. Acum o jumătate de secol, Stockton îi primea pe oamenii săraci din întreaga lume, punându-i pe calea clasei de mijloc. Acum este un oraș post industrial. Locurile de muncă s-au mecanizat. Câte un sfert negru, alb, latino și asiatic, este un oraș al mizeriei multiculturale. În unele complexe de locuințe, 100% din copii se nasc din mame singure. Sute de oameni locuiesc în corturi. Dependența de droguri este frecventă. Viața nu are niciun sens, nicio semnificație în aceste aglomerări umane ale secolului 21, în care doar drogurile pot oferi flashuri efemere de lumină paradisiacă unor vieți trăite sub spectrul infernului permanent. Omul muncitor care își întreține familia este o relicvă a trecutului. Majoritatea tinerilor devin niște sălbatici. Au fost înjunghiați, au asistat la focuri de armă și au împușcat ei înșiși oameni. Gangsterii tatuați seamănă cu cu niște cadavre vii, jucându-și fiecare rolul în războaiele străzii și imaginându-și că asta e tot ce există.

”Problema este”, spune Rufo, ”că ambele partide politice au tratat ființele umane ca pe niște funcții ale unei probleme de matematică.” Politicienii reduc sau sporesc cheltuielile, dar miliardele cheltuite nu schimbă nimic. Atunci când cultura, comunitatea și familia sunt nimicite, birocrația devine neputicioasă. Sigurul succes observat de Rufo este cel al pastorilor credincioși care merg pe străzi, mărturisind despre salvarea divină din gherele drogurilor și a criminlității. O casă creștină de recuperare, pentru bărbați, observă el cu uimire, are o rată incredibilă de succes de 70%, transformând dependenți și infractori temuți în bărbați cu un scop și un viitor. Oamenii care vin la biserica noastră au nevoie de o minune, îi spune un pastor lui Rufo, iar el este reprezentantul unui Dumnezeu care le poate împlini.

Acești pastori merg dincolo de simplele circumstanțe economice și vorbesc din și despre inima condiției umane. Meseria de jurnalist, spune Rufo, l-a convins că schimbarea de sus în jos nu funcționează. Schimbarea necesară este din interior înspre exterior. Fiecare suflet în parte, familiile și comunitățile. O nouă bază pentru o lume post-modernă și fracturată. Este o muncă dureros de grea, de la om la om, dar este singura cale, observă el. A fi sărac nu trebuie să însemne a fi deconectat de la sursele primare ale fericirii umane. Renașterea și revitalizarea mai pot fi posibile.

Rufo oferă un exemplu puternic în povestea unui tânăr pe nume Mike. El s-a căsătorit cu fata care i-a născut fiica și, de dragul lor, s-a străduit și se străduiește din greu să o scoată la capăt. Rezistă atracției puternice a străzilor, atât de tentantă odinioară, și vânează orice ocazie de a munci. Apoi, soția lui a dat naștere unui fiu, iar acum Michael suspină în fața camerei: ”Dacă nu aș avea o familie eram mort demult”, spune el. ”Existența lor este singurul lucru care care îmi păstrează inima vie și mă împiedică să renunț. Am un motiv pentru care să mă lupt. Ei îmi dau scopul pe care l-am căutat în toată viața mea de până acum. Este un miracol.” Își privește fiul. ”Acest băiețel va fi bine”, îi spune lui Rufo, ”pentru că îl iubim.” O mânuță moale apucă un deget tatuat și se agață strâns de acesta, în vreme ce camera surprinde momentul ruperii lanțului ereditar al nenorocirilor.

Cristopher Rufo care conduce, de asemenea, Centrul pentru bogăție, sărăcie și moralitate al Discovery Institute, deschide o neprețuită ferestră înspre America de odinioară. El detaliază felul în care prăbușirea bisericilor și organizațiilor civice care exercitau odinioară un rol formator pentru tineri a generat un ciclu intergenerațional vicios: lipsa tatălui, șomajul, dependența, închisoarea. Fără a înțelege starea familiei americane, nu putem înțelege sărăcia americană. Fără a fi o observație inedită, aceasta este însă însoțită, de data aceasta, de imaginile și poveștile distrugerii explorate de Rufo. Filmul nu propune nici soluții lesnicioase și nici rezolvări politice, ba chiar dimpotrivă, vălmășagul uman al comunităților ticăloșite pe care le înfățișează avertizează cumva împotriva acestora.

O singură observație iese în evidență:

”Nu mi-am propus să spun o poveste despre religie, dar realitatea este că organizațiile bazate pe credință sunt încă piatra de temelie a comunităților sărace”, spune Rufo. Bisericile din interiorul orașelor sunt adesea singurele instituții care oferă un sens limpede, o direcție și un scop. Noua cale către prosperitate trebuie să o imite pe cea veche, iar drumul este pe de o parte simplu și, pe de alta, sfâșietor de dificil. Dar, totodată, regenerator: un tată, o mamă și copiii lor, călăuziți de credința și valorile care au făcut America mare – și pot face asta din nou.