Asasinarea generalului iranian Quassem Soleimani, prin intermediul unei drone MQ-9 Reaper, a fost doar ultimul eveniment al unei suite care a început prin uciderea, pe 27 decembrie, a unui antreprenor american.

Aviația americană din Irak și Siria a replicat prin lovituri asupra bazelor miliției șiite Kataib Hezbollah, țintele alese fiind facilități operaționale de comandă și control.

Acțiunea a fost urmată de asaltul Hezbollah împreună cu alte elemente pro iraniene, asupra unei baze americane și asupra Zonei Verzi din Bagdad, precum și de o manifestație violentă în fața Ambasadei SUA.

Iranul este exponențial mai slab decât SUA la nivel militar convențional, abilitățile sale recunoscute fiind mai ales în domeniul războiului asimetric și, în acest sens, străduințele lui Soleimani și a colegilor săi oferă țării o gamă largă de opțiuni.

SUA mențin în jur de 5000 de militari în Irak și în jur de 1000 în Siria. Iranul dispune de rachete și zeci de mii de militari în ambele țări.

Logistic și operațional, organizarea unei acțiuni similare cu aceea de la începutul șirului de episoade violente este, așadar, în mod evident, posibilă.

Iranul poate, de asemenea, să continue campania populară și politică menită să culmineze cu o cerere a guvernului irakian pentru retragerea forțelor americane.

După cum, evenimentele din vară, au arătat că Teheranul are capacitatea de a lovi țintele aliate ale SUA pe căile navigabile din Golf, în Strâmtoarea Hormuz precum și pe teritoriul Arabiei Saudite sau al a Emiratelor Arabe Unite.

Corpul de Gardă Revoluționar, elita armatei iraniene, ajutat de Hezbollah deține, de asemenea, rețele în Europa, America și Asia, așa cum, de altfel, demonstrează lista atacurilor anterioare.

Însă, chiar dacă nimeni nu poate pune la îndoială capacitatea de replică a Iranului, totuși, trebuie menționat că actuala escaladare a forțelor a fost rezultatul direct al îndepărtării sale de un anumit set de reguli pe care până atunci le respectase tacit.

Dacă, prin următoarea sa mutare, va da de înțeles că s-a reîntors la acele reguli, Iranul va sfârși prin a proiecta o aură de slabiciune, și asta chiar în cazul unui succes.

Iar dacă va opta pentru singura acțiune care ar putea contrabalansa, prin gravitate, uciderea lui Soleimani, și anume uciderea unuia sau a mai mulți cetățeni americani, atunci SUA ar fi provocate la un nivel de confruntare la care iranienii nu pot concura.

Această dilemă este agravată de faptul că administrația Trump a accentuat deseori în ultimii doi ani faptul că nu este interesată într-o reangajare majoră în Orientul Mijlociu sau în noile conflicte din această zonă. Declarațiile lui Trump de după uciderea lui Soleimani au reiterat aceleași idei, întărind această impresie.

Evenimentele din aceste zile arată că singura acțiune care ar putea modifica opțiunea administrației americane ar putea fi vizarea cetățenilor americani.

Adică, Iranul ar putea păstra aproape tot ce a câștigat în ultimii ani în Orientul Mijlociu numai cu condiția acceptării umilinței provocate de pierderea lui Soleimani.

Doar că, în acest caz, imaginea sa, precum și capacitatea sa de a proiecta putere, ar fi irevocabil deteriorate.

În același timp, a răzbuna în mod adecvat moartea lui Soleimani ar putea conduce la o confruntare directă cu SUA și, pe cale de consecință, la o înfrângere totală.

SUA au pus Iranul în situația de a opta, iar decizia care va fi luată acum de liderul suprem, Ayatollahul Ali Kahmenei, va determina direcția Orientului Mijlociu în următoarea perioadă1.