Despre lume și viață
Până la cartea aici de față nu știam nimic despre Jean d’Ormesson. Să mă simt vinovată?Am avut o mică tendință în sensul ăsta, având în vedere că este una din marile figuri ale literaturii franceze contemporane, romancier, eseist și filozof, cunoscut drept ” eternul fericit”, datorită seninătății sale, cultivate în lunga sa viață ( 1925-2017). Dar, nu. Nimeni nu-i perfect și mă bucur că l-am descoperit acum.
„Ciudată e lumea, până la urmă!” este o minunată călătorie prin întreaga existență a omenirii, trecând prin filozofie, artă, știință, religie, analizând începuturile lumii înainte de care „nimicul era totul”, explozia primordială (Big-Bang-ul lui Fred Hoyle ), legea atracției universale, teoria evoluționistă, teoria relativității, în încercarea de a răspunde la întrebările care au măcinat mintea omului de-a lungul timpului : De unde venim? Încotro mergem? Ce e dincolo de moarte?Există Dumnezeu?
Un eseu-poem despre evoluția omenirii, căutarea adevărului prin matematică, fizica, astronomie, încercarea de echilibrare a raporturilor dintre credință și rațiune ( vezi Toma d’Aquino și Sf. Augustin) într-o lume în permanentă schimbare, plină de contradicții și în continuă căutare (Știu că nu știu nimic, spunea Socrate).
Omul caută adevăruri palpabile, demonstrabile dar în același timp are nevoie de aceea magie care nu e explicabilă științific.
Cartea este structurată pe 2 capitole principale : visul Bătrânului ( vocea lui Dumnezeu) și firul labirintului ( vocea autorului) capitole care alternează completand dialogul.
Bătrânul e un personaj simpatic, mucalit, viu pe care oamenii când îl preaslăvesc, când îl omoară, ca mai apoi să-l caute din nou.
„În capetele și în inimile lor, eu vin, plec, dispar, reapar. Domnia mea s-a instalat mai târziu. Odată cu Avraam […]. Cu Moise. Cu Isus. Cu Mahomed.[…] Am dat ceva semne de slăbiciune în Epoca Luminilor, am pâlpâit în timpul revoluțiilor și sub democrație. Vântul puternic al științei m-a șubrezit. Mă împuținez, agonizez. Karl Marx și Nietzsche îmi proclamă moartea, dar eu renasc din propria-mi cenușă, cu Chateaubriand și Dostoievski, cu Peguy, Claudel și T.S. Elliot, cu Soljenițîn, cu păstorii și cusătoresele, cu recidiviștii cam de peste tot și cu bețivul din colțul străzii. ”
Mi s-a părut cea mai interesantă, filozofică și erudită conversație pe care un intelectual( chiar un agnostic declarat cum este autorul) ar avea- o cu Dumnezeu.
Lumea e o enigmă în care știința e misiune infinită dar „Oamenii au nevoie de sens așa cum au nevoie de apă, de aer, de lumină.[…] Și de speranță aș spune eu.
„Fiecare crede ce vrea. Eu sper să existe undeva în afara timpului o putere, pe care prin aproximare și ca să simplificăm, putem cădea de acord să o numim Dumnezeu. Nădejdea asta nebunească e singura mea credință ” spune d’Ormesson.
Putem trage concluzia că fiecare decide singur cum răspunde la marile întrebări existențiale (ăia care și le pun) iar fiecare decide cum trăiește și simte.
Concluzia mea e că a fost o lectură pe gustul meu. Dacă o recomand? Doar celor cu mintea deschisă, care înțeleg că Nihil Sine Deo se aplică în viața asta ( pentru ființe religioase sau nu) iar Deo este o denumire generică pentru Iubirea, Pacea și Liniștea interioara a fiecăruia dintre noi.
