În 1941, neurologul, psihiatrul și filozoful evreu Viktor Frankl căpăta de la Consulatul american o viză de emigrare care i-ar fi permis să evadeze din Austria ocupată de naziști. Numai că, îngrijorat de situația părinților săi și ezitând să-i părăsească, el a cerut ”un semn din cer”, care să-l ajute în luarea unei decizii.

”În scurtă vreme am zărit  pe masa noastră de acasă o bucată de marmură și când l-am întrebat pe tatăl meu ce vrea să facă cu ea, el mi-a spus că o găsise pe locul celei mai mari sinagogi din Austria, arsă de naziști. Și că o luase cu el, întrucât era o bucată din tăblițele pe care erau înscrise cele Zece Porunci. Cu sufletul la gură, l-am rugat să-mi traducă inscripția ebraică aurită încrustată pe ea. Mi-a explicat că e o părticică din porunca a cincea: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție. În acel moment am decis să rămân cu ei și să renunț la viză.”

Frankl a rămas și, așa cum se temuse, un an mai târziu, în 1942, evreii din Viena au fost adunați și deportați în lagăre de concentrare. Calvarul a durat trei ani, a trecut inclusiv pe la Auschwitz și a supraviețuit, spre deosebire de părinții, soția și fratele său care nu s-au mai întors niciodată.

După eliberare, el a povestit în cartea sa, Omul în căutarea sensului vieții, că prizonierii care credeau într-un rost superior al omului pe pământ s-au dovedit cu mult mai capabili să supraviețuiască decât aceia fără acces la transcendent, neputincioși și lipsiți de speranță, care au fost pur și simplu zdrobiți de brutalitatea condițiilor de detenție.

El și-a reamintit și momentul în care, supărat de pierderea unor însemnări la care ținea (fusese dezbrăcat de haina în care le ascunsese), a găsit în zdrențele primite în loc, ”o pagină ruptă care conținea cea mai importantă rugăciune evreiască: Shema Israel: ”Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.”

”Fervoarea religioasă a prizonierilor era inimaginabil de sinceră. Adâncimea și vigoarea credinței au surprins și mișcat adesea sufletelor noilor sosiți. Cele mai impresionante, în această privință, au fost rugăciunile sau slujbele improvizate în colțul câte unei colibe sau în întunericul vreunui camion de vite care tocmai ne adusese de la muncă, osteniți, flămânzi și înghețați în zdrențele noastre. Viața spirituală era posibilă și se intensifica în ciuda sălbăticiei fizice și mentale presupuse de viața din lagăr. Chiar dacă cei sensibili și obișnuiți cu o viață intelectuală bogată au suferit crâncen, pagubele aduse sinelui lor lăuntric au fost mai mici.”

Frankl a descoperit că sensul vieții se dezvăluie deseori în toiul celor mai cumplite suferințe și că adevărata libertate constă în puterea de a alege corect, urmând ”semnele care vin din cer”.

Respingând aserțiunea materialistă conform căreia omul nu este nimic altceva decât rezultatul condițiilor sale biologice, psihologice și sociologice,  un simplu produs al eredității și al mediului înconjurător, marele neurolog vienez credea că omul poate fi liber chiar și în cele mai cumplite împrejurări:

”Omul este cel care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz și tot el este cel care a intrat în ele, cu demnitate și cu o rugăciune pe buze. Omul – cu tot ce are el mai rău sau mai bun.

Alegerea este întotdeauna a noastră.”

Nedeea Burcă