Acum ceva timp am citit un articol de ziar despre reproducerea prin inseminare artificială cu spermă de la un donator. Era vorba despre un caz recent în care un donator de spermă a transmis ”gena cancerului” la zeci de copii. Articolul explora posibilitățile și limitele unor sisteme de înregistrare mai bune, pentru a ajuta la prevenirea unor astfel de greșeli în viitor.

La un moment dat, autorul scria următoarele:

”Este important să rețineți că probabilitatea ca un donator să transmită o variantă patogenă este semnificiativ mai mică decât în cazul reproducerii tradiționale, în dormitor. Acest lucru se datorează faptului că istoricul familial al donatorilor candidați este cartografiat, iar ADN-ul lor este analizat pentru cele mai frecvente variante genetice. Candidații donatori cu risc crescut sunt respinși.”

Afirmația era făcută aproape în treacăt, dar fusese aleasă ca titlu al materialului respectiv. „Donarea de spermă este deja «mai sigură» decât reproducerea tradițională”. Odată ce accepți punctul de plecare al unei logici, accepți automat continuarea și concluzia acesteia. De aceea spunem adesea că logica este „convingătoare”.

Or, logica acestui titlu este, în linii mari, următoarea: „Controlul tehnologic-medical poate elimina riscurile inerente reproducerii naturale.” Următorul pas logic: „Oricine concepe un copil în afara unui laborator îl expune pe acel copil unui risc evitabil.” Câțiva pași mai departe: „Alegerea reproducerii naturale constituie un act criminal.” Dacă spui „A”, trebuie să spui și „B”. După cum sublinia Hannah Arendt: odată ce accepți litera „A” a alfabetului totalitar, ești obligat să continui până la sfârșitul său nimicitor.

În timpul crizei pandemice, o nouă formă de apartheid a fost justificată prin logică. A început cu: „Vaccinul previne răspândirea virusului”. Apoi a urmat: „Cei care refuză vaccinul nu numai că se pun în pericol pe ei înșiși, dar și pe ceilalți”. Ceea ce a condus la: „Un individ care refuză vaccinul nu este un cetățean responsabil”. În scurt timp, refuznicii vaccinului au fost etichetați – la propriu – drept „gânditori antiguvernamentali” și „fasciști de extremă dreapta”. Li s-a refuzat accesul în restaurante, la evenimente culturale și (în unele țări) la transportul public. Așa au reapărut, dintr-o dată, cetățenii de mâna a doua.

Mai târziu, s-a dovedit că logica folosită pentru a justifica această excludere era eronată. Vaccinul nu a împiedicat răspândirea virusului. Dar cei care impuseseră această logică au rămas nepăsători. Dintr-o dată, logica nu a mai contat pentru ei. Nu că ar fi fost excepționali în acest sens. În măsura în care încercăm să trăim exclusiv conform logicii, poate că suntem cu toții așa. De fapt, nouă nu de logică ne pasă cu adevărat, ci de cu totul altceva. Gândirea noastră logică nu este înrădăcinată în ea însăși. Este un instrument care servește puterilor dintr-un alt domeniu. De fiecare dată când acordăm prioritate logicii, în detrimentul eticii și umanității, începem deja să pășim pe o cale totalitară. Un adevăr știut atât de Stalin, cât și de Hitler: este vorba despre impunerea neîndurătoare a propriei tale logici.

***

Înțeleg că ideea conform căreia în viitor, cei care doresc să se reproducă „natural” ar putea fi marginalizați sau incriminați în același mod în care au fost ”nevaccinații” în timpul crizei covid, vă stârnește râsul. Totuși, aceasta este doar consecința logică a afirmației: „Donarea de spermă este deja mai sigură decât reproducerea tradițională”. Această afirmație este o monstruozitate – cel puțin dacă încerci să localizezi mai mult sau mai puțin corect, scopul vieții. Ca și cum oamenii ar putea fi ”îmbunătățiți” dacă reproducerea lor va avea loc în condiții controlate clinic. Dimpotrivă: impunerea logicii clinice asupra reproducerii și creării vieții este o dezumanizare radicală. Dar pentru cei prinși într-o imagine mecanicistă îngustă a umanității – una în care scopul final al vieții este construirea mașinăriei umane perfecte – această logică pare incontestabil corectă.

Într-o conferință TED susținută de noul rector ales al Universității din Ghent – ​​intitulată „Tele-babies” – romanul Minunata lume nouă de Aldous Huxley este descris ca o operă vizionară. Cu aproape un secol în urmă, Huxley s-a dovedit a fi un adevărat vizionar, un clarvăzător care a profețit că reproducerea tehnologică este mult mai bună pentru omenire decât ”reproducerea de modă veche” (așa cum este numită treaba asta în conferința respectivă). Da, puteți viziona – sau re-viziona: și fiți convinși că ați auzit bine – Minunata lume nouă nu este o distopie, ci o viziune strălucită asupra viitorului. Dar mințile ”demodate” sunt avertizate să nu intre în panică. Videoclipul ne asigură că nu există niciun motiv de a ne teme că, prin reproducerea tehnologică ne îndreptăm înspre totalitarism. Nu vom fi obligați să ne ”elaborăm” copiii cu meticulozitate, în laboratoare clinice de înaltă tehnologie, unde fiecare diviziune celulară este monitorizată și ghidată cu precizie. Dacă vom prefera să meșterim un bebeluș într-un dormitor, printre cearceafuri murare, vom fi liberi să o facem.

Deci tele-beblușii nu ne vor fi impuși. Este ceva ce nu se poate întâmpla în democrațiile liberale… câtă vreme aceastea încă există, ne spune videoclipul. Apoi, ne este prezentat profesorul australian de bioetică Julian Săvulescu, despre care aflăm că e ”un tip cu adevărat inteligent” (minutul 12:12), care conchide că manipularea genetică a bebelușilor este ”o datorie morală”. La urma urmei, cine ar vrea să-și împovăreze copilul cu o probabilitate de anomalie statistic mai mare? Desigur, chiar și într-o democrație liberală, cetățenii au îndatoriri morale. Desigur, romanticii de modă veche care vor dori să confecționeze un bebeluș între cearșafuri murdare ar trebui să poată înțelege asta. Suntem liberali – dar numai în măsura în care aceasta se potrivește logicii noastre.

Videoclipul menționează, de asemenea, că reproducerea tehnologică deschide multe alte posibilități. De exemplu, vom putea crea un copil folosind ADN-ul a trei sau patru persoane (minutul 5:50). Mă întreb: de ce am dori vreodată să creăm un copil cu trei sau patru părinți biologici? Pentru că ne iubim atât de mult? Sau doar pentru că ar fi un experiment care merită încercat? Ce se va întâmpla dacă, într-o zi, un cetățean va dori să-și amestece propriul ADN cu cel al pisicii sale iubite – este acesta un drept pe care ar trebui să-l aibă?

Cred oare susținătorii modelului tehnologic că există, totuși, limite ale manipulării rațional-tehnologice a vieții? Va exista măcar ceva precum etica în această minunată lume nouă? Și dacă da, cine va concepe aceste reguli etice? Oamenii înșiși? Sau, poate inteligența artificială? În ceea ce mă privește, eu aș paria pe cea de-a doua. Într-o lume care încearcă să se înrădăcineze în nisipurile mișcătoare ale logicii mecaniciste, chiar și esențele condiției umane – conștientizarea etică și judecata morală – vor fi delegate unei mașini (și, desigur, oamenilor care o antrenează). Pregătiți-vă pentru domnia zeului Inteligența Artificială.

***

Faptul că distopia lui Huxley este interpretată de un rector universitar ca o viziune strălucită asupra viitorului s-ar putea să nu însemne prea mult din punct de vedere cultural. Este o interpretare curioasă, care izvorăște din narațiunea singulară și alegerile subiective ale unei singure persoane. Oricine are dreptul să facă asemenea interpretări. „Omenești, mult prea omenești”, aș spune eu. Dar ceea ce este semnificativ din punct de vedere cultural este tăcerea care a urmat din partea comunității academice – și a societății în general. Această tăcere sugerează că fie comunitatea este de acord cu interpretarea, fie se teme să o conteste public. În ambele cazuri, Minunata Lume Nouă ar putea fi mai aproape decât credem. Videoclipul nu lasă nicio îndoială: „Visul lui Aldous Huxley, viitorul despre care vorbește – și-a scris cartea în 1932, amintiți-vă – acest viitor se întâmplă chiar acum” (minutul 11:30). Pare puțin prematur, poate o firavă dorință ascunsă – dar este bine să fim măcar conștienți de dorințele oamenilor.

Ideea că lumea și ființele umane sunt obiecte mecanice pe care le putem controla și manipula — de fapt, corect ar fi, trebuie să facem asta! – este de o atracție aproape irezistibilă pentru mințile multor oameni. Și nu doar în ceea ce privește reproducerea. Într-un alt articol de ziar pe care l-am citit săptămâna aceasta, se afirma că aproximativ 5.000 de persoane din Belgia se află sub „monitorizare electronică”, cu brățări de gleznă. Mă întreb: de ce să nu le dăm tuturor câte o brățară de gleznă? Asta ar face lumea mai sigură, nu? Cu excepția adevăraților criminali. Aceștia ar trebui să se simtă complet liberi să-și urmeze instinctele. Astfel, i-ar putea speria suficient pe ceilalți pentru a-i convinge să adopte brățările electronice de gleznă – trebuie să facem totul pentru o lume mai sigură!

Din nou: nu râdeți prea repede. Istoria arată că sistemele de guvernare ale regimurilor totalitare, despre care se presupune că elimină criminalitatea, nu fac decât să consolideze, până în cele din urmă, siguranța infractorilor. Soljenițân descrie acest lucru în Arhipelagul Gulag. Dinamica tipică totalitarismului duce întotdeauna la opusul a ceea ce promite.

Totalitarismul inversează toate adevărurile deoarece este o manifestare a structurii narcisiste a Eului. Or, Eul aparține domeniului Iluziei și ne convinge că esența a ceea ce suntem este dezvăluită de propria noastră refelxie. Dar oglinda inversează totul. Transformă stânga în dreapta. Și nu ne arată culorile reale absorbite de corpurile noastre – ci doar pe acelea pe care le reflectă, pe care obiectul nu le conține. Așadar, într-un fel, există o relație inversă între esența unui obiect și imaginea sa. Cu alte cuvinte: lumea pe care o vedem este inversul lumii reale. Aceasta amintește de concluzia lui Aldous Huxley după experimentele sale cu mescalină: lucrurile care par lipsite de valoare în realitatea de zi cu zi se dovedesc a fi cele mai valoroase în lumea de dincolo de ușile percepției. Putem aplica acest adevăr și oamenilor. Defectele nu ne fac lipsiți de valoare, ele sunt esența a ceea ce înseamnă să fii om. Imperfecțiunile stau la originea iubirii. O altă persoană poate însemna cu adevărat mult pentru noi tocmai pentru că ne lipsește ceva.

Mă refer la un al treilea articol – un editorial – pe care l-am citit în săptămâna aceasta. Autoarea mărturisește că, uneori, tânjește să găsească o greșeală de scriere într-un text. Toate aceste erori sunt acum eliminate cu măiestrie de inteligența artificială. Înainte o deranjau greșelile de scriere, dar acum îi lipsesc. Ele poartă ceva din personalitatea autorului. Aceasta ar putea fi cea mai mare contribuție a inteligenței artificiale la umanitate: pe măsură ce mașinile imită oamenii din ce în ce mai bine, vom redescoperi esența umanității în diferențele rămase. Și, surprinzător, această esență poate fi găsită, printre altele, în imperfecțiunile noastre.

În această lumină, ambiția tehnologică de a elimina fiecare defect al unui copil este, în esență, o încercare de a șterge miezul existențial al copilului. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu trebuie să creăm imperfecțiuni în mod intenționat. Natura deja oferă suficient pentru a da naștere conexiunilor interumane. Imboldul obsesiv de a elimina toate defectele este cel care riscă să le producă excesiv – chiar și în ceea ce privește funcțiile mecanice ale trupului. Cu alte cuvinte: rezultatul ar putea semăna mai mult cu monstrul lui Frankenstein decât cu Adonis.

Cultura noastră iluministă încearcă să găsească adevărul observând lumea cu ochii. Și astfel ajunge să fie înșelată. Privește printr-un microscop celulele unui făt în curs de dezvoltare și vede o mică mașină biologică în loc de o ființă simbolică înrădăcinată în iubirea și dorința iscate între un bărbat și o femeie.

  • Mattias

Mattias Desmet este autorul Teoriei modelării maselor în timpul pandemiei de covid 19. Este profesor de psihologie la Universitatea Ghent și autor al cărții Psihologia totalitarismului.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici