În 2014, când doi vârstnici din Bruxelles au dezvăluit că plănuiau să moară împreună în prima eutanasie ”de cuplu” din lume, cu toate că nu erau bolnavi în fază terminală, anunțul a fost întâmpinat cu stupefacție. Francis, în vârstă de 89 de ani, și Anne, în vârstă de 86 de ani, au spus că decizia lor a fost determinată de teama de singurătate – cei trei copii ai lor au declarat că nu vor putea avea grijă de părinții lor și le-au susținut decizia de a fi eutanasiați.
Medicul cuplului a refuzat să facă acest lucru dar fiul lor, în vârstă de 55 de ani, a găsit un alt medic, în Flandra. Așa cum scria Daily Mail la acea vreme, „John Paul a spus că dubla eutanasie a părinților săi a fost «cea mai bună soluție»”. Ar fi putut numi-o mai corect „soluție finală”.
De atunci, numărul cuplurilor care mor împreună în urma sinuciderii asistate, a crescut rapid. Gemenele Alice și Ellen Kessler, faimoase în anii 50 și 60 datorită talentului lor muzical, au optat, la rândul lor, pentru sinucidere asistată împreună și au murit în locuința lor din Munchen. Ele s-au născut în Germania nazistă în 1936 și au devenit celebre după ce familia lor a fugit în Germania de Vest, la începutul anilor 1950. Aveau 89 de ani. În Germania, interdicția privitoare la sinuciderea asistată fusese anulată încă din 2020.
În septembrie au murit, în același fel, renumita supraviețuitoare a Holocaustului, dansatoarea și memorialista Ruth Posner împreună cu soțul ei, Michael. Ei au optat pentru sinucidere asistată la clinica Pegasos din Basel, Elveția, iar prietenii lor au aflat printr-un e-mail postum. ”Îmi pare rău că nu v-am anunțat; când veți primi acest e-mail, ne vom fi eliberat deja de suferință”, a scris supraviețuitoarea de la Treblinka, în vârstă de 96 de ani. „Decizia a fost reciprocă și fără nicio presiune externă.” Michael avea 97 de ani; niciunul nu era bolnav în fază terminală, iar prietenii și-au amintit că amândoi erau sănătoși (deși scrisoarea menționa o ușoară pierdere a vederii, a auzului și o „lipsă de energie” firească pentru vârsta lor). Mintea lor funcționa normal. Deciseseră, pur si simplu, că venise vremea să moară și că doreau să moară împreună.
O altă dublă eutanasie despre care s-a scris mult la vremea respectivă a fost aceea a fostului prim-ministru olandez Dries van Agt și a soției sale – lor li s-au administrat injecții letale pe cinci februarie 2024. Organizația din care făceau parte, Rights Forum, a descris-o ca pe un sfârșit romantic: „A murit împreună și mână în mână cu iubita sa soție, Eugenie van Agt-Krekelberg… cu care a fost împreună mai bine de șaptezeci de ani și pe care a continuat să o numească mereu «fata mea».” Niciunul dintre ei nu era bolnav în fază terminală.
În același an, ceva mai târziu, pe 9 iunie 2024, a ales să moară cuplul olandez Jan Faber și Els van Leeningen, în vârstă de 70 și 71 de ani, după ce Els a fost diagnosticat cu demență. Medicul lor a refuzat să participe, iar cuplul a apelat la o unitate mobilă de eutanasie. Fiul lor le-a cerut să renunțe – ambii ar mai fi putut trăi ani mulți, alături de cei dragi. Cu toate acestea, ei au ales să moară prin injecție letală în rulota lor, după o după-amiază petrecută împreună cu fiul și cu nepoții. BBC a relatat despre dubla moarte într-un eseu fermecător, plin de fotografii.
În 2023, în Olanda, au murit prin dublă eutanasie 33 de cupluri, în anul precedent 29, în 2012 șaisprezece, iar în 2020, treisprezece. Au existat și precedente – în 2017, cuplul olandez Nic și Trees Elderhorst, ambii în vârstă de 91 de ani, au murit ținându-se de mână, după 65 de ani de căsnicie. Fiica lor a spus că „aceasta a fost dorința lor cea mai mare”.
„În ultimul an am văzut zeci de cazuri de eutanasie dublă și există o tendință generală de a «glorifica» o asemenea decizie”, a observat Theo Boer, profesor olandez de etică a asistenței medicale. ”Tabuul privitor la uciderea intenționată se erodează tot mai mult, mai cu seamă atunci când vine vorba despre eutanasia în cuplu”. Într-adevăr, așa cum remarca BBC, „acestea sunt cazuri complexe, cu atât mai mult cu cât unul dintre parteneri are demență, și poate exista incertitudine cu privire la capacitatea sa de a-și da consimțământul.”
Boer are dreptate. Povestea tragică a cuplului din Bruxelles care a fost eutanasiat din cauza fricii de singurătate a fost întâmpinată cu stupefacție dar, acum, mass-media consideră dubla eutanasie dacă nu eroică, atunci cel puțin romantică.
În 2018, eutanasia unui cuplu canadian a fost tratată elogios, iar mass media a fost plină de relatări despre nunta din timpul războiului, despre căsnicia fericită și despre ușurarea lor că procedura a fost legalizată, astfel încât să poată „zbura” împreună. Editorialul postului de televiziune de stat nu a lăsat nicio îndoială cu privire la modul în care ar trebui să se raporteze oamenii la această poveste: ”Fără nicio ezitare: un cuplu vechi de 73 de ani a ales moartea asistată medical”. Unul dintre copiii lor a relatat cu bucurie că reacția publicului a fost „incredibil de pozitivă”. (Mai mult decât atât, NBC și-a încheiat reportajul despre surorile Kessler cu numărului de telefon al Suicide and Crisis Lifeline.)
Fascinația era deliberată, activiștii pentru „moartea cu demnitate” promovând finaluri de basm. Mass-media ar fi putut relata sfârșitul lui Jan și Els subliniind grotescul unei unități mobile de eutanasie (o expresie sumbră, distopică) care vine pentru a-și trimite pacienții pe lumea cealaltă, dar povestea a fost prezentată ca un final fericit, însorit, al unor vieți împlinite. Ar fi putut realiza un profil al fiului disperat, cu inima frântă din pricina refuzului părinților de a rămâne mai mult timp alături de familie, dar copleșit de imensa presiune culturală de a le confirma ”autonomia” și de a le respecta ”alegerea”. În asemenea cazuri, durerea familiei este teribil de profundă și complexă.
Strategia este evidentă: propagandă în favoarea acceptării și chiar a sărbătoririi ”noii noastre normalități”, în care cuplurile în vârstă sunt umilite și tratate asemenea animalelor de companie, medicii le administrează injecții letale care rămân ilegale în cazul criminalilor condamnați, iar valoarea vieții este dictată de „calitatea” ei subiectivă.
Pentru a înțelege această poveste, trebuie doar să ne uităm cum a început totul – cu primul caz de eutanasiere în cuplu, din Belgia, când o mamă și un tată în vârstă au ales să moară pentru că nimeni nu era interesat să aibă grijă de ei – iar singura „soluție” la singurătatea lor a fost Secerătoarea cu seringă și halat alb.
Vom descoperi, în curând, că nu am intrat într-un basm, ci într-un coșmar.
Jonathon Van Maren este un jurnalist canadian care scrie pentru europeanconservative. Semnătura lui poate fi găsită și în First Things și National Review, iar cea mai recentă carte a sa este „Prairie Lion: The Life & Times of Ted Byfield”.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
Probabil că din trebușoara asta iese și ceva bani pentru cei ce o aplică, și atunci, de ce nu?! Dacă iese banul, se numește afacere, lucrul acceptabil pentru vremurile pe care le trăim și chiar trebuie aplaudat. Grav va fi atunci când eutanasia se va face la comandă, se înțelege că pe bani mai mulți, dar, scopul scuză mijloacele! Metoda e practicată de mai multă vreme, îmi amintește de o carte a unui autor rus, în care, un vânător din taiga s-a dus să moară în labele unui tigru cu care se confruntase de-a lungul anilor, nesuportând o viață liniștită, lipsită de evenimente, de peripeții și cu neputințe.. Alte vremuri, alte obiceiuri. ( Vânătorul din taiga, film ce merită văzut.)