Frica de suferință a declanșat o nevroză molipsitoare care tinde să distrugă societatea și civilizația occidentală idiotic, din interior.

Astfel, Asociația Americană de Pediatrie a decis ca tinerii și copiii cu disforie de gen să fie supuși unor intervenții medicale invazive de blocare a pubertății – tratamente cu hormoni și mastectomii, în cazul fetelor cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani sau, în cazul băieților, mutilări genitale – urmate de o viață întreagă de sterilitate și disfuncție sexuală. Toate acestea în numele eliminării suferinței emoționale și a prevenirii sinuciderilor în rândul persoanelor cu tulburări de identitate.

Măcar din acest punct de vedere, europenii par ceva mai precauți. Anglia, Franța, Suedia și Finlanda au renunțat la acest tip de abordare deoarece – așa cum a afirmat Serviciul Național de Sănătate al Regatului Unit – confuzia de gen la minori este deseori tranzitorie și tinerii sfârșesc prin a realiza eroarea, din nefericire ireparabilă, reproșându-le ulterior adulților iresponsabilitatea de a-i fi împins într-o fundătură existențială, într-o perioadă de maximă confuzie.

Legile privitoare la euthanasie/sinuciderea asistată medical au fost elaborate, pasămite, tot în vederea eliminării suferinței.

Ni se spune că sinuciderea asistată este limitată la cazurile lipsite de orice speranță și că liniile directoare stricte protejează împotriva abuzului.

Totuși, legislația din Belgia, Țările de Jos și Canada permite accesul la moartea facilitată de medic nu doar muribunzilor, ci și persoanelor cu dizabilități, bătrânilor, bolnavilor psihici și chiar a celor prea săraci ca să-și poată permite medicamente sau un acoperiș deasupra capului.

Or, așa stând lucrurile, putem spune că, în cazul sinuciderii asistate medical, se poate vorbi nu atât despre ”eliminarea suferinței”, cât, mai cu seamă, despre eliminarea celor care suferă.

În SUA lucrurile nu au mers încă atât de departe, dar rețetele cu prescripții de medicamente letale pot fi obținute în urma unor simple videoconferințe, statul Oregon devenind chiar una dintre destinațiile preferate ale turismului suicidar.

Dar, să nu uităm de avort.

Pentru a preveni suferința femeilor care nu-și doresc să rămână însărcinate, unele state au adoptat legi care permit avortul până în momentul nașterii. Și acum se discută chiar despre așa zisul avort post natal. Desigur, fără a se ține deloc seama de suferința cumplită a bebelușilor (născuți sau nenăscuți) care, se pare, nu impresionează pe nimeni.

Psihopatologia celor care clamează necesitatea eradicării suferinței merge însă mult mai departe.

Un profesor de filozofie occidentală opinează, pe blogul prestigioasei reviste Journal of Medical Ethics, că distrugerea umanității (nici măcar doar a lumii occidentale, ci chiar a întregii umanități!!!!) ar putea preveni suferința intensă a milioanelor de oameni care nu s-au născut încă. ”Intensitatea suferinței pe care ar îndura-o, ar putea fi cel mai bun argument pentru a-i împiedica să existe” – scrie domnia sa.

Intenția de a elimina suferința nu se limitează însă doar la tărâmul uman.

Ideologia occidentală a ”drepturilor animalelor” susține egalitatea morală a acestora cu oamenii. Așadar, ceea ce li se face animalelor ar trebui judecat ca și cum aceleași acțiuni ar fi suportate de oameni.

Acum câțiva ani, People for the Ethical Treatment of Animals (PETA) au mers atât de departe încât au comparat – la propriu – consumul de carne cu Holocaustul: ”Atunci când sunt înghesuite în uriașe depozite murdare, animalele suferă asemenea evreilor uciși în lagărele de concentrare. Canapeaua și geanta din piele sunt echivalentul moral al abajururilor făcute din pielea oamenilor uciși în lagărele morții.”

Relativ recent a apărut o lucrare care susține că insectele ar trebui să fie, la rândul lor, protejate de o legislație asemănătoare aceleia care protejează ființele umane. Și că dezinsecțiile provoacă suferințe uriașe care ar trebui evitate cu orice preț. Chiar așa!

Mai mult decât atât, unii susțin că ar trebui să prevenim și suferința plantelor. De exemplu, un profesor care scrie în New York Times, este de părere că bobul de mazăre e și el om ca toți oamenii: ”Când vine vorba despre o plantă, aceasta este un cineva – agent activ în propriu-i mediu, cu o valoare intrinsecă proprie și o versiune proprie a binelui” și, pe cale de consecință, ”cultivarea mazării și a altor plante anuale este de nejustificat.”

Mișcarea pentru drepturile naturii merge și mai departe, declarând că râurile, munții și ghețarii trebuie să se bucure de drepturi de tip uman.

Suferința este o realitate de neocolit. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să rămânem indiferenți în fața ei. Avem datoria de o a atenua ori de câte ori acest lucru este posibil, rămânând totuși conștienți de imposibilitatea eliminării ei totale.

Un asemenea obiectiv nu doar că este utopic, dar prin distorsiunile provocate – și care sfidează deseori chiar și cel mai elementar bun simț – duce la prăbușirea raționalității politicilor publice, provocând de fiecare dată un rău infinit mai mare decât acela care se dorea prevenit de salvatorii decerebrați ai unei lumi care și-a pierdut busola morală.

Nedeea Burcă