Azi, Anamaria Cămașă

Trebuie să ne recăpătăm forța interioară, pentru a ne putea ridica, în sfârșit, din ”somnul cel de moarte”, și să redevenim un popor unit…

Mă numesc Anamaria Cămașă, m-am născut în județul Ialomița, comuna Vlădeni, în sânul unei familii numeroase și cu un nivel de trai simplu, dar cu multă credință si dragoste față de Dumnezeu.
Am venit în Spania la 18 ani. Alternativa ar fi fost să urmez, de una singură, o facultate, la București sau la Constanța, dar eu, fiindcă eram foarte tânară, am fost tentată de aventura necunoscutului…
Doresc sa menționez că “mărturisirea” de mai jos este consecința unei riguroase analize interioare privitoare la adevăratele motive care m-au determinat să iau decizia de a mă reîntoarce acasă.
Acum destui ani, când am luat eu drumul străinătății, era ”la modă”, sau mai bine zis, accesibil, lucratul în case… Am avut noroc de oameni ”cât de cât buni”, care m-au apreciat… cât au putut… Pentru că, știți cum e: ”totul până la bani”.
Dar, oricât de mult mi-aș fi dat silința și indiferent de capacitățile pe care le aveam, mi s-a pus de la bun început o etichetă, de care n-am izbutit să mai scap niciodată: au plecat de la ei din țară pentru că mureau de foame.
Mă dureau întrebările repetate, de genul: Și cum mai stau lucrurile la tine în țară? E mai bine acum?, fiindcă, indiferent de situația țării mele și de cum îmi era mie acolo, eu venisem mai mult de curiozitate, aveam deja doi frați aici și îmi doream să văd cum e ”afară”, lucru care nu-l puteam repeta de fiecare dată când cineva se interesa de România doar așa, în ideea de a face conversație.
Lucrând ca ”internă”, având grijă de copii și ajutând la îndeletnicirile domestice, am înțeles repede că nu pot avea o viață proprie și că exist doar ca să o simplific pe a lor. Totuși, acea perioadă de numai doi ani, în care am izbutit să rezist astfel, nu a fost timp în totalitate pierdut, fiindcă am învățat limba și multe alte lucruri folositoare. De exemplu, să pot înțelege, privind îndeaproape , cum arată viața oamenilor cu foarte mulți bani și cu statut social înalt…
Apoi, am urmat un curs de coafeză, am început să lucrez cu publicul, dar am continuat să fiu tratată la fel: exact ca o mașină de facturat. În plus de asta, șefii mei au făcut niște ilegalități în ceea ce privea prelungirea contractului – și am avut mare noroc să găsesc un avocat care m-a putut ajuta.
Cu timpul, am avut și alte locuri de muncă și pot spune că peste tot, oricât de frumos ar fi arătat lucrurile la suprafață, erai nevoit, până în cele din urmă, să pricepi și să accepți că, orice s-ar întampla, nu vei fi niciodată tratat ca un spaniol.
Dar eram eu prea exigentă și năzuiam după o acceptare la un nivel mai profund… și numai cu timpul am înțeles că acel ceva care îmi lipsea n-o să-l pot primi nicicând printre străini, ci numai la mine acasă.
Când, la un moment dat, mi s-a oferit, în sfârșit, locul de muncă mult visat, eram deja conștientă că trecuseră șapte ani din viața mea fără să fi reușit nimic, nici pe plan financiar, nici din punctul de vedere al stabilității pe care o căutasem în tot acest timp. Și am refuzat acel loc de muncă, deoarece venise timpul să devin mamă.
Odată schimbată formula familiei, dorința de a prinde rădăcini creștea tot mai puternic, atât în inima mea, cât și în aceea a soțului meu, numai că, în vreme ce eu începeam să-mi doresc, din ce în ce mai mult, să mă întorc în România, el a fost nevoit să mai ”experimenteze”, până când, într-un sfârșit, a început și el să se sature…
Mai cu seamă că, odată deveniți părinți, deveneam răspunzători și pentru viețile și viitorul celor mici.
Nu aș dori să se înțeleagă gresit, voi ramâne veșnic recunoscatoare Spaniei, țara care mi-a prilejuit experiențe bune și rele, dar de neuitat, câtă vreme prin intermediul acestora am devenit ceea ce sunt, un om matur, responsabil și binecuvântat cu cele trei viețișoare pe care le-am zămislit.
Aici am izbutit să acced la o viață cât de cât îndestulată, sau, în orice caz, lipsită de groaza zilei de mâine și, totodată, pot spune că aici, în Spania, siguranța cetățeanului, din toate punctele de vedere, inclusiv în ceea ce privește sistemul sanitar, este la un nivel pur si simplu incomparabil cu ceea ce cunoscusem în România… numai că toate astea, pe de o parte, nu sunt motoare generatoare de împlinire sufletească și, pe de alta, s-au dovedit a avea un preț pe care eu nu mai sunt dispusă să îl plătesc.
Omul este format din trup, suflet și minte, iar pentru ca între toate acestea să existe un echilibru, trebuie să îi poți dărui fiecăruia ceea ce are nevoie. Sufletul are nevoie de trăiri înalte pe care eu, una, le regăsesc într-o viață cu dragoste de Dumnezeu și lucrurile Lui, mintea are nevoie de cunoaștere (visez la o vastă bibilotecă), iar trupul are nevoie de hrană adevărată, nu din cea de la supermarket, cu alimente precare, pline de pesticide și, în plus, foarte scumpe.
Iar pentru noi toate acestea vor fi posibile în comuna vrânceană în care, la primăvară, vom începe construcția unei case. Chiar dacă nu avem încă toți banii, pentru că nu este ușor ca dintr-un singur salariu să plătești chirie de minim 550 euro – și asta doar pentru că acum un an am ales să ne mutăm la periferia Madridului, pentru a reduce, cât mai mult posibil, din cheltuieli… Nu mai vorbesc de facturile la apă, lumină, gaz și mâncarea pentru cei cinci membri ai familiei. Totuși, am convingerea că, oricat de greu ne va fi, o vom scoate, până în cele din urmă, la capăt.
Aș vrea să le transmit românilor din țară că le cer iertare dacă – poate la nivel subtil – , plecarea mea a însemnat un abandon. Îmi doresc să mă întorc pentru a le oferi toată dragostea pe care o am față de acest neam. Dacă aș ști că mă pot auzi, aș țipa în fiecare zi, să își reamintească valoarea pe care o au, o avem, atât ca patrimoniu teritorial, cât și în ceea ce privește tradițiile…
Am descoperit, în timp, că vitalitatea, luciditatea, încrederea în sine sunt puternic influențate de tipul de alimentație… și cum tot suntem un popor preponderent creștin-ortodox, îmi îngădui să le reamintesc fraților mei că posturile sunt lăsate pentru menținerea echilibrului dintre trup și suflet.
Românii au nevoie să redevină conștienți că au un suflet, și că trebuie să și-l regăsească. Trebuie să lasam de-o parte ignoranța, orgoliul, frica si rușinea, pentru că ele sunt pieirea noastră. Trebuie să ne recăpătăm forța interioară, pentru a ne putea ridica, în sfârșit, din ”somnul cel de moarte”… și să redevenim un popor unit… pentru că am îngăduit să fim dezbinați. Eu cred că lucrul acesta s-a întamplat din cauza televizorului și a celorlalte mijloace de comunicare în masă. E nevoie de o dezintoxicare, care se poate întampla numai dacă fiecare individ își dorește asta.