Noi, poporul român, am avut fericirea de a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur stat național.

Deci si sfânta Biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.

Ferdinand I, Regele României, București, 10 mai 1920

Cuvintele lui Ferdinand rostite în fața elitelor de atunci ale României au încetat să mai reflecte credința și dorințele majorității elitelor liberale contemporane.

Acestea din urmă, nicidecum smerite, așa cum, altminteri, și-ar dori să pară (unele dintre ele posedă case de sute de mii de euro și cîștigă într-o singură lună mult mai mult decât un om obișnuit pe parcursul unui an întreg), sfârșind prin a milita, printre multe altele, chiar împotriva împlinirii dorinței și făgăduinței Regelui Întregitor și decretând atotștiutoare nici mai mult nici mai puțin decât că ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici.”

Cele mari cuvenindu-li-se, fără doar și poate doar lor – politicieni, intelectuali publici și o nouă specie de ziariști, semianalfabeți și lipsiți de cea mai elementară cultură – toți aceștia fie excluzând total religia din discuțiile publice, fie lovind cu ură și împroșcând cu noroi Biserica Ortodoxă Română și pe ierarhii acesteia.

Liberalii români de odinioară, cu toate păcatele lor (deloc puține), au scris capitole importante din istoria țării, cei 63 de ani ai lui Ionel Brătianu, arhitectul și făuritorul Marii Uniri fiind chiar anii de grație ai României, cu marile ei idealuri, cumpene și împliniri.

Oamenii care conduc astăzi România, autoproclamați liberali, nu înțeleg că liberalismul autentic înseamnă, înainte de toate, credința în libertatea individuală, în egalitatea morală a indivizilor, într-un sistem juridic bazat pe tratamentul egal al cazurilor similare și într-o formă reprezentativă de guvernare democratică.

Iar liberalismul modern merge chiar mult mai departe de-atât și solicită cheltuieli publice masive pentru educație la toate nivelurile, pentru sănătate publică și pentru sprijinirea vârstnicilor, a săracilor, a celor incapabili de muncă și a șomerilor.

Opiniile pot diferi în ceea ce privește proporțiile precise ale acestor ultime caracteristici, dar nu există nicio diferență reală în ceea ce privește particularitățile cheie, cele care alcătuiau miezul de foc al doctrinei liberale din vremea Brătienilor.

Așa zișii liberali de astăzi nu știu nici că doctrina de la care se revendică nu a apărut din spuma mării, ci chiar din creștinismul pe care îl disprețuiesc.

Republicile grecești pre-creștine erau, în fapt, tiranii sau oligarhii, în vreme ce Roma aceleiași perioade a fost condusă inițial de regi, apoi de o oligarhie republicană și după aceea de împărați a căror putere se baza pe forța militară.

În aceste societăți, ”cetățenii” adevărați erau foarte puțini la număr, femeile, sclavii, prizonierii și străinii având parte doar de roluri degradante și limitate.

Lumea era dominată de zeitățile capricioase și de forțele incontrolabile și imuabile ale destinului.

Sistemul juridic, care urma să fie cea mai importantă contribuție a romanilor la civilizație, de-abia reușea să țină în frâu o cultură cumplită, crudă și sângeroasă.

Apariția lui Hristos a însemnat o explozie de lumină. El a a pus în centrul atenției sale soarta celor nevoiași, a marginalilor și a bolnavilor. Era blând și bun, cu totul lipsit de fățărnicie și se înconjura de cei mai umili dintre oameni, învățându-i nu doar să-și iubească rudele, prietenii și vecinii, ci și să-și ierte dușmanii, să se roage pentru ei.

Iisus Hristos a dat peste cap mersul istoriei pentru că a dăruit omenirii speranța și iubirea – un nou tip de iubire, iubirea milostivă, bazată pe darul empatiei – învățăturile sale reflectându-se în tradiția monahală de mai târziu.

Astfel, în sec. al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare spunea că ”Voința Tatălui este de a-i hrăni pe cei flămânzi, de a le da de băut celor însetați și de a-i îmbrăca pe cei goi.”

Dar, mai presus de orice altceva, Hristos a propovăduit egalitatea tuturor ființelor umane în fața lui Dumnezeu. Și, cu timpul, cei egali în ochii lui Dumnezeu au ajuns să fie considerați egali și dinaintea legii.

Prin accentul pus pe egalitatea umană, Noul Testament s-a despărțit de forța primară a lumii antice, cu ipotezele sale dominante despre inegalitatea naturală, atmosfera acestuia fiind una de exaltantă detașare față de constrângerile sălbatice ale regulilor sociale moștenite.

Ceea ce a atras ostilitatea Imperiului Roman. Persecuțiile unor împărați romani – nu doar ratați de tipul lui Nero (care, printre altele, folosea creștinii pe post de torțe vii, la iluminatul jocurilor de circ), dictatori militari ca Traian, sau simpli conducători care încercau cu disperare să salveze un stat pe cale de a se prăbuși, precum Decius ori Valerian–,  ci și personalități unanim respectate până în ziua de azi, ca Marcus Aurelius, nu au făcut decât să ajute la răspândirea creștinismului. Pentru că, așa cum spusese Tertualian, ”Sângele martirilor este sămâța Bisericii.”

Acum, elitele așa zis liberale resping nu doar tradiția culturală a creștinismului ortodox ci, de fapt, întreaga viață de până acum a națiunii române.

O fac mai dihai decât comuniștii de odinioară care au înțeles, la un moment dat, cât de puternic se împletesc istoria și religia românilor, precum și că anihilarea ortodoxiei ar însemna, de fapt, distrugerea vieții noastre naționale, care n-ar mai putea trăi decât în memorie sau în adâncurile subconștientului colectiv.

Numai că, procedând astfel, ei resping, chiar fără să-și dea seama, și acea parte fundamentală a tradiției creștine care este chiar sursa lumii moderne și a propriei poziții privilegiate în cadrul acesteia. Prăbușind, totodată, societatea românească la nivelul anticreștinismului pur și dur al păgânilor de odinioară.

De aici neîndurarea, lipsa milei și a empatiei pentru cei mai puțin favorizați din punct de vedere economic sau suferinzi, însingurarea și pierderea tuturor reperelor morale. De aici frica animalică de moarte, atât de mult speculată în această perioadă, de aici legarea de paturi și părăsirea în voia sorții a bolnavilor contagioși, de aici sacii de gunoi în care am ajuns să ne îngropăm morții.

Există, la ora actuală o imensă manipulare anticreștină și mai cu seamă antiortodoxă, căreia îi cad victime, pe rând, simpli preoți parohi sau înalți ierarhi ai BOR și chiar dacă, cel puțin deocamdată, ei nu pot fi întemnițați și torturați precum Epictet și Astion (cei mai vechi mucenici care au pătimit pe meleagurile noastre, osândiți la moarte martirică în anul 290, în cetatea Halmyris, aflată pe locul unde se găsește astăzi satul Dunavățul de Jos, comuna Murighiol, județul Tulcea), hărțuielile la care sunt supuși precum și întreaga lor suferință nu vor slăbi Biserica, ci vor întări-o.

Întocmai cum avertiza, deunăzi, bunul Părinte-Profesor Ioan Istrati:

Noi, preoții, suntem dușmanii societății neo-păgâne, rana de moarte a cretinismului neo-marxist, pericolul pur pentru sclavii noii resetări. Noi împărtășim băbuțe oarbe, citim rugăciuni la oameni paralizați, mângâiem pe cap muribunzii, scoatem dracii din case, îmbrățișăm bolnavii de cancer, ne rugăm pentru cei adormiți când sunt calzi încă, ascultăm și iertăm păcate de moarte, citim pomelnice interminabile cu mii de dureri, facem fii ai lui Dumnezeu din bebeluși, Suntem mai răi decât bandiții din Făgăraș, mai insidioși decât legionarii, mai insistenți decât rezistența anti satalinistă din munți. Suntem niște ciori negre care desființează și distrug prin harul lui Dumnezeu templele zeului cornut.

Aveți grijă cu noi, că s-ar putea să nu vă iasă schema de îndobitocire totală a lumii prin frică.

Nedeea Burcă