Nedeea Burcă

Reacția presei ”mainstream” la intenția lui lui Tucker Carlson de a-l intervieva pe Vladimir Putin a fost specifică modului în care establishmentul actual se raportează la tot ceea ce contravine narativei oficiale – amuzantă la prima vedere, dar profund întristătoare la a doua, pentru că noi, est europenii, am mai trecut prin așa ceva.

Este dezamăgitor să constați că imperiul american a preluat obiceiurile fostei Uniuni Sovietice, rusofobia isterică din zilele noastre rimând perfect cu antioccidentalismul de odinioară. Aceeași Mărie, cu altă pălărie, ”promovată” atât de politicieni cât și de mijloacele media, care fac exact ceea ce facea presa comunistă – propagandă și iar propagandă, fără pic de respect pentru realitate. Și, în plus, mult atac la persoană.

De fapt, orice om cu un nivel de dezvoltare intelectuală medie pricepe foarte ușor că este absolut firesc să fim interesați de ceea ce gândește un personaj istoric important, cu o viziune și puncte de vedere proprii – indiferent cât de controversat de opinia publică sau demonizat de mijloacele de propagandă ar fi acesta! Iar Carlson este un jurnalist hiperinteligent, cu coloană vertebrală, care a izbutit să ne ofere această șansă.

Din interviul lui  Vladimir Putin am putut deduce, în primul rând, conservatorismul său. El crede cu fermitate că forța țării sale constă în valorile  creștin-ortodoxe, precum și că numai izolarea de agenda globalistă a oligarhilor occidentali va îngădui Rusiei să-și păstreze moștenirea bizantină și vechea cultură slavonă neatinse de scrânteala wokeismului, care face ravagii în Europa occidentală și în Statele Unite.

Deși susținător al valorilor tradiționale, la început el a fost dispus să colaboreze cu ”Occidentul colectiv”, sprijinind ”Războiul împotriva terorismului” condus de SUA, printre altele și cu speranța că liderii occidentali s-ar putea arăta mai prietenoși față de Rusia.

Foarte interesant, din explicațiile pe care i le-a dat intervievatorului său, reiese că furia sa vizavi de situația din Ucraina nu vizează doar elitele occidentale, ci se îndreaptă, în egală măsură, către Lenin și Stalin. Aceștia au cedat Ucrainei vechi teritorii rusești, la care nu ar fi avut niciun drept. Ceea ce, de fapt, susținea și Soljenițân, care a influențat puternic gândirea președintelui rus.

În ciuda faptului că o importantă bază navală a Rusiei se afla la Sevastopol, Nikita Hrusciov, el însuși pe jumătate ucrainean, a marcat tricentenarul unirii Rusiei cu hetmanatul cazac prin alipirea Crimeii la Republica Sovietică Ucraineană.

Dacă în fosta URSS, Ucraina și Rusia nu erau despărțite de granițe naționale, după 1991 pierderea Crimeii a fost resimțită dureros de către popor, care i-a dat obolul de sânge în timpul cumplitului Război al Crimeii. De altfel, regiunea este și leagănul ortodoxiei ruse – locul unde a fost botezat prințul Vladimir.

Vladimir Sviatoslavich, numit și cel Sfânt, sau cel Mare, a fost Mare Prinț al Kievului și conducător al Rusiei Kievene din 980 până în 1015. Potrivit Cronicii Primare ( în slavonă, Повѣсть времяньныхъ лѣтъ), convertirea sa a survenit în urma căutării ”adevăratei credințe”. Un personaj foarte crud la început, el a suferit o transformare remarcabilă, devenind ”plin de bunătate și milă”.

Marele Prinț Vladimir este încă venerat ca un simbol al originilor sacre ale Rusiei ca mare familie unită a rușilor, ucrainienilor și bielorușilor. Toți au fost inițial o singură națiune și membri ai aceleiași ascendențe slave, care împărtășesc aceeași limbă și aceeași credință creștin ortodoxă, Kievul fiind inima și sufletul Rusiei.

Înainte de invazia mongolă de la începutul secolului al XIII-lea, Kievul avea o populație de 50000 de oameni, adică mai mare decât aceea a Londrei și ceva mai mică decît aceea a Parisului. Dar, în 1236, orașul a fost jefuit cu o asemenea sălbăticie încât au izbutit să supraviețuiască doar 2000 de oameni. Ulterior, cucerirea mongolă i-a transformat pe prinții Rusiei Kievene în vasali ai Hoardei de Aur, care se estimează că a distrus aproximativ două treimi din orașe. Locuitorii acestora au dispărut, au fost uciși, au fost transformați în sclavi sau au fugit în păduri.

Ceea ce îi definește în mod special atît pe ruși cât și pe ucraineni este tocmai credința lor ortodoxă comună. După distrugerea Kievului, orașul cel mai important al Rusiei va deveni Moscova. În 1325 Mitropolitul Kievului și al Rusiei, Piotr al II-lea, își va muta scaunul la Moscova, care a devenit astfel noua capitală spirituală a întregii Rusii.

Alianța Moscovei cu Biserica a fost întărită de înfrângerea militară a unei mari armate tătare, în 1380, în bătălia de la Kulikovo, lângă râul Don. Victoria de la Kulikovo este încă sărbătorită în Rusia, iar Putin s-a referit frecvent la ea ca la o dovadă că, în secolul al XIV-lea țara sa era deja o mare putere – ”salvatorul Europei de amenințarea mongolă”.

La 16 ianuarie 1547, Marele prinț al Moscovei, Ivan al IV-lea, a fost încoronat de către Mitroplitul Macarie, devenind primul ”țar” (un cuvânt care provine din titlul imperial roman Cezar). După ce l-a uns cu undelemn sacru, Macarie i-a pus un sceptru în mână și l-a încoronat, vorbindu-i apoi despre sfânta sa îndatorire de a proteja creștinismul, stăpânind ”cu frica lui Dumnezeu”. Dupa această ceremonie, țarul Ivan și urmașii săi au putut revendica dreptul de a conduce fostele țări ale Rusiei Kievene, aflate sub autoritatea Constantinopolului – inclusiv teritoriile Ucrainei și Belarusului de astăzi.

După cum a subliniat Putin în interviul său, rușii și ucrainenii erau același popor. Inima Rusiei se află, de fapt, în Ucraina, care a devenit apoi parte a Rusiei mari, neavând o statalitate proprie. De fapt, în limba slavă, ”okraina” înseamnă ”periferie”, sau ”ținut de la graniță”. Moștenirea Rusiei Kievene rezidă în religie și cultură, Bizanțul pecetluind pentru totdeauna această civilizație.

Henry Kissinger, care știa istorie, considera că Ucraina nu trebuie să adere niciodată la NATO. Potrivit fostului secretar de stat și consilier pentru securitate națională al SUA, ”Occidentul trebuia să înțeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. Istoria Rusiei a început acolo și tot acolo s-a născut religia ei. Flota Rusiei își are sediul în Crimeea, la Sevastopol (cu acordul de lungă durată al Ucrainei)”.

NATO a fost creată ca o alianță defensivă necesară opririi fostei Uniuni Sovietice să invadeze Europa de Vest. Apoi, Uniunea Sovietică s-a prăbușit dar, administrațiile succesive ale SUA au continuat extinderea înspre Europa de Est.

Percepând o paralelă între situația din Ucraina și intervenția NATO în Serbia, în 1999, la sfârșitul lui februarie 2014, forțele militare ruse au ocupat Crimeea după ce președintele pro rus al Ucrainei, Victor Ianukovici a fost demis din funcție în mod neconstituțional printr-o lovitură de stat susținută de SUA. Anexarea Crimeii a avut loc după un referendum popular care nu a fost recunoscut de SUA și aliații săi occidentali. Crimeenii, vorbitori de rusă, au votat cu o majoritate covârșitoare (97%) pentru aderarea la Federația Rusă.

După cum a spus în interviu, după ce mai întâi a încercat să aducă Rusia în alianțele economice și militare occidentale, liderul rus a început să realizeze că țara sa este tratată ca o ”putere învinsă”, care nu trebuie consultată cu privire la regiunile în care rușii aveau interese istorice. Ceea ce, inevitabil, a condus la apropierea Rusiei de Iran și de China.

Este destul de evident că el crede că s-a angajat într-un război drept, nu atât împotriva regimului Zelensky, cât mai ales pentru a pune capăt hegemoniei Washingtonului și a păstra moștenirea culturală a Rusiei la adăpost de ”etica postmodernă” și  de wokeism. Convingerile și credințele sale patriotice sunt motivul pentru care respinge Occidentul, refuzând noua lui ideologie, pe care nu o dorește în Rusia.

Mai presus de toate, interviul dezvăluie caracteristicile cele mai pregnante ale personalității și viziunii sale despre lume.

Desigur, în cele două ore de discuții, Vladimir Putin a atins mult mai multe subiecte, fără a ne spune neapărat ceva ce nu știam dinainte, nu a dezvăluit niciun mare secret, dar discursul său a fost revelator, venind în întâmpinarea tuturor celor ce și-au dorit să audă punctul de vedere al președintelui Rusiei, rămânând ca, ulterior, să judece singuri cât de întemeiat sau nu este acesta.

Partea de istorie i-a enervat pe mulți jurnaliști americani, care au declarat-o plictisitoare, ceea ce, de asemenea, nu este o surpriză.

Alții spun că Tucker Carlson nu și-a făcut treaba destul de bine, pentru că nu și-a intrerupt suficient de des interlocutorul și l-a lăsat să facă nestingherit ”propagandă putinistă”, punct de vedere preluat, ca un cuvânt de ordine, și de unii dintre ai noștri. Desigur că în această aserțiune există un sâmbure de adevăr… Alta era dacă îl întreba Denise Rifai dacă a plătit vreodată pentru sex…

Pentru noi, ceilalți, a fost însă, important să auzim opiniile unuia dintre protagoniștii războiului care se desfășoară în coasta noastră, de care ne-am săturat până peste cap și pe care l-am dori încheiat cât mai repede.

Tucker Carlson a făcut, și de data aceasta, o treabă excelentă, pentru care se cuvine să-i mulțumim!