Procesul de globalizare a început, în mod convențional, în 1989, odată cu căderea Zidului Berlinului. Împreună cu celelalte state comuniste din Europa de Est, dar totuși într-un mod fundamental diferit, România începea, în acel moment, tranziția de la dictatură la o așa zisă democrație, un proces care n-a fost nici pe departe exclusiv politic și economic, adevărata ”revoluție” care a început în acel an, fiind bazată pe elementele cele mai imateriale: informațiile vizuale, disponibile tuturor în timp real printr-o simplă apăsare a butonului de la telecomandă și, ceva mai târziu, a monitoarelor computerelor și a smarthphone-urilor.

Cei care își amintesc revoluția televizată din 1989, isteria mediatică de atunci, cu întreg cortegiul de zvonuri contradictorii și manipulări, precum și deruta generalizată a populației, incapabilă să mai deosebească adevărul de minciună, retrăiesc, în prezent, o situație prin care au mai trecut.

Zvonurile alarmiste și contradictorii, teroarea diseminată de mass-media izbutiseră, pe atunci, să învrăjbească oamenii, dezbinarea pătrunzând adânc în societatea românească, vulnerabilizând-o astfel la extrem în fața presiunilor din afară și, totodată, zădărnicind orice fel de inițiativă constructivă venită din interior.

Nu altfel se petrec lucrurile acum, când răul pare să fi capătat amploare în primul rând din pricină că oamenii nu se mai pot întâlni, nu mai pot discuta privindu-se față în față, simulacrul de comunicare de pe rețelele de socializare reducându-se, în imensa majoritate a cazurilor, în răbufniri emoționale violente care nu fac decât să intensifice teama, transformând-o în groază și rostogolind-o din om în om, ca pe un imens bulgăre de zăpadă.

Formatorii de opinie, ”comunicatorii”, liderii noștri ar trebui să știe că teroarea nu poate naște decât coșmar și ură. Este ceea ce se vede pe facebook, de exemplu, care s-a umplut de ”judecători”, imitatori zeloși, dar de cele mai multe ori inconștienți, a ceea ce văd la televizor sau citesc în presă: aproape toată lumea atribuie vinovății și lansează sentințe, întocmai ca în 1990 când, în vreme ce românii se răfuiau între ei, o mână de escroci scotea la mezat rodul amar al chinurilor câtorva generații.

Spre deosebire de atunci, acum avem de-a face cu o pandemie pentru care majoritatea noastră nu este echipată psihologic și cultural. Ne-am născut și trăim într-o lume desacralizată, în care bătrânețea și moartea au devenit subiecte tabu, procese inexplicabile și de neacceptat.

Pentru a găsi resursele morale necesare depășirii molimei, pentru a putea suporta frica și moartea, e nevoie să ne conectăm la soluțiile și resursele izvorului viu care ne-a nutrit devenirea.

Este în regulă să ne supunem ordinelor de carantină, ortodoxia are reguli stricte împotriva sinuciderii și autovătămării. Suntem datori să nu-i punem pe ceilalți în pericol prin neglijența noastră, grija de cei suferinzi însemnând, înainte de toate, să nu ne infectăm nici pe noi înșine și nici pe ceilalți. Nu trebuie să-L ispitim pe Dumnezeu. Deoarece trupurile noastre, ale tuturor, sunt daruri pe care suntem datori să le protejăm, pentru a evita răspândirea bolii.

Prima sacrificată în grija pentru semenii noștri este propria noastră comoditate. Distanțarea socială este dureroasă. De asemenea, măștile chirurgicale ar putea să nu prevină îmbolnăvirea, dar se constituie, la rândul lor, într-un simbol al ocrotirii celuilalt.

În ciuda faptului că Sfântul Sinod a luat din timp măsuri corecte, psihoza coronavirusului a întețit războiul cultural împotriva Bisericii Ortodoxe, acuzele la adresa acesteia devenind, în ultimele săptămâni, tot mai numeroase.

Orchestrate de o serie de vectori puternic susținuți mediatic, acestea par să nu țină deloc seama de faptul că marile cauze ale epidemiei, locurile și agenții răspândirii virusului au fost, de la bun încept, piețele murdare, festivalurile, pârtiile de schii și, nu în ultimul rând, spitalele, chiar doctorii devenind, inevitabil, transmițători ai infecției.

Cum ”pericolele” par a fi stabilite mai degrabă pe baza unor aversiuni ideologice, și ținând cont de contextul general european (în Franța, de exemplu, sunt profanate, în medie, două biserici în fiecare zi), poate că n-ar trebui să ne mire insistența culpabilizării singurei instituții care a mai rămas să cultive în sufletele noastre conștiința unității românești.

Biserica Ortodoxă a păstrat vie speranța din inimile românilor în vremurile tulburi și a oferit alinare celor care sufereau, aflându-se, așa cum spunea Iorga, ”în centrul vieții acestui popor”.

În contextul actual, BOR ajută persoanele vulnerabile, sprijinind spitalele și centrele medicale de carantină cu logistică, donând produse alimentate, produse igienico-sanitare și aparatură medicală, punând la dispoziția autorităților spații pentru carantină în mănăstiri. Ea nu-și poate abandona credincioșii, nu-i poate lăsa singuri, izolați, pradă excesului de zel al mijloacelor media și al politicienilor. N-a făcut-o niciodată până acum.

Totodată, având în vedere că, mai ales în perioada Sărbătorilor Pascale, atât o parte a presei, cât și unii oameni politici vor încerca să învinuiască bisericile, și mai cu seamă BOR, de explozia epidemiei, credincioșii trebuie să ferească Biserica de mizeriile pe care unii se vor repezi să i le pună în cârcă.