Mă număr printre cei care au urmărit cu durere ocuparea Arțakh-ului de către forțele militare azere. Primul popor creștin al lumii, singur în fața unui uriaș val islamic, a fost lăsat din nou de izbeliște. Uriașa cerere de petrol și gaze de pe piața internațională, care a urmat sancțiunilor antirusești ale unui Occident incapabil să prevadă urmările propriilor acțiuni, a făcut ca Azerbadjanul, curtat pe nepusă masă de toată lumea, să își arate colții. Armenii și-au părăsit în mare grabă pământul strămoșesc – un teritoriu pe care îl locuiseră mii de ani! –, au fugit ca să scape cu viață, de data aceasta din calea azerilor.
Este, așa cum scrie în The Conversation, cercetătorul suedez Svante Lundgren, într-un articol pe care l-am tradus pentru cititorii noștri,
O tragedie care putea fi evitată
Ca urmare a atacului Azerbaidjanului împotriva armenilor din 19 septembrie și a exodului forțat care a urmat, această regiune va fi în curând golită de armeni – pentru prima oară în mai bine de două milenii.
Această tragedie putea fi evitată. The New York Times, care a publicat recent un material despre ceea ce se întâmplă acum în Nagorno Karabakh, scrie că ”nu a fost prevăzută de aproape nimeni”. Nimic nu ar putea fi mai greșit. Atât armenii, cât și cei care au urmărit conflictul, au avertizat mereu asupra a ceea ce va urma.
Fără doar și poate, comunitatea globală și instituțiile sale, inclusiv UE au trecut cu vederea aventurile militare ale Azerbaidjianului, ceea ce nu a făcut decât să încurajeze guvernul acestei țări.
În vara anului 2022, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a vizitat Baku și a încheiat un acord privind furnizarea de gaze din Azerbaidjan către Europa. De atunci, ea a lăudat de mai multe ori țara, numind-o drept ”partenerul energetic de încrede al UE”.
Stimulat de acest sprijin, Azerbaidjanul a lansat, câteva luni mai târziu, un nou atac, nu asupra Nagorno-Karabakh, ci asupra mai multor zone din interiorul Armeniei, ocupând peste 100 de kilometri pătrați din teritoriul necontestat și recunoscut internațional al Armeniei.
UE a putut face doar apel la reținere și s-a simțit ușurată atunci când luptele au încetat, după două zile.
Lipsa de acțiune la nivel global
În decembrie 2022, Azerbaidjanul a început blocarea coridorului Lahin, singura legătură dintre Armenia și Nagorno-Karabakh. În februarie, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a emis un ordin obligatoriu conform căruia Azerbaidjanul trebuie să permită imediat circulația nestingherită a oamenilor și a mărfurilor de-a lungul coridorului. Azerbadjianul l-a ignorat cu desăvârșire.
Peste vară situația celor 120 000 de locuitori din Nagorno-Karabakh s-a înrăutățit. Malnutriția făcea ravagii, alimentele, benzina și medicamentele erau de negăsit. Situația devenise atât de gravă încât mai multe organizații au avertizat asupra unui posibil genocid.
La începutul lunii august, Luis Moreno-Ocampo, fost procuror al Curții Penale Internaționale, a emis o opinie de expertiză în cadrul căreia afirma că, în temeiul articolului II, (c) al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, acțiunile Azerbaidjanului ar trebui considerate genocidare.
În respectiva Convenție, genocidul se referă la oricare dintre actele comise cu intenția de a distruge, parțial sau în totalitate, un grup național, etnic, rasial sau religios, ”supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială (c)” constituindu-se, fără doar și poate, într-un asemenea act.
În cele peste nouă luni de blocadă, liderii occidentali au condamnat-o și au cerut Azerbaidjanului să o ridice, dar fără ca în spatele acestei cereri să se afle vreo măsură de forță – nu au existat sancțiuni și nici măcar amenințări cu sancțiuni.
Guvernul Azerbaidjanului a înțeles aceste semnale. Poți genera o criză umanitară care să pericliteze viețile a peste 100 000 de oameni, ajungând chiar până în pragul genocidului, fără a avea parte de nimic altceva decât condamnări verbale.
Aceasta este purificare etnică
După ultima intensificare a crizei, diverși reprezentanți proeminenți ai UE au condamnat din nou utilizarea forței și au făcut diverse apeluri. De parcă n-ar ști cu ce anume se confruntă: planurile agresive ale statelor autoritare nu pot fi oprite de condamnări și apeluri. Sunt necesare măsuri mult mai aspre.
Guvernul Republicii Artsakh, sau Nagorno-Karabakh (parte integrantă a Armeniei istorice, n.trad., N.B.) s-a prăbușit. Președintele Samel Shahramanyan a declarat că statul va fi dizolvat oficial până la sfârșitul acestui an. ONU a estimat că 88 000 din cei 120 000 de locuitori au fugit deja în Armenia.
Azerbaidjanul susține că armenii nu au fost forțați să facă asta, au plecat din proprie inițiativă. Ceea ce poate fi adevărat la un nivel superficial, câtă vreme niciun soldat azer nu a îndepărtat oamenii cu forța. Ceea ce nu înseamnă că au plecat de bună voie. Ei au fost puși într-o situație din care nu aveau nicio altă opțiune de a ieși.
În ceva mai mult de 30 de ani, Ajerbaidjanul i-a atacat de patru ori. În 2020, mulți dintre ei au stat săptămâni de-a rândul în adăposturi anti-bombe, în vreme ce Azerbaidjanul îi ataca cu rachete și drone. Iar în vara aceasta, din cauza blocadei ilegale, armenii din Nagorno-Karabakh s-au confruntat cu lipsa acută a hranei și medicamentelor. Ultima picătură a fost bombardamentul de 24 de ore din 19 septembrie, care a sfârșit prin a-i alunga din casele lor. Prin urmare, termenul de purificare etnică este cât se poate de corect.
Cu cinci zile înainte de atacul declanșat de Azerbaidjan asupra enclavei, un reprezentant al guvernului american a spus că SUA nu vor tolera purificarea etnică din Nagorno-Karabakh. Dar, acum că s-a întâmplat, Washingtonul pare să o tolereze – asta dacă lipsa oricăror sancțiuni ar putea constitui vreun indiciu…
Încă nu s-a terminat
Există motive să rămânem îngrijorați de planurile Azerbaidjanului. După alungarea armenilor din Nagorno-Karabakh, președintele Ilham Aliyev a reiterat ceea ce spusese și mai demult, anume că el consideră ”Azerbadjanul de Vest” drept un teritoriu istoric azer pe care țara sa are dreptul să îl recupereze.
Așadar, el se referă la Armenia. Planurile sale beneficiază de întregul sprijin al Turciei. Prima țintă va fi partea de sud a Armeniei, provincia Syunik, pe care azerbaidjanul o numește Zangezur.
Este nevoie de o acțiune hotărâtă a Occidentului, care trebuie să se asigure că agresivul regim azer nu va profita de actuala victorie, pentru a se lansa în noi aventuri militare. UE ar putea introduce sancțiuni împotriva acestui regim, lucru pe care peste 60 de europarlamentari aparținând unor partide diferite l-au cerut deja de curând.
Atacul Azerbaidjanului asupra Nagorno Karabakh trebuie să aibă consecințe. Dacă regimul de la Baku va scăpa basma curată, va fi tentat să-și continue agresiunile împotriva armenilor. Iar acesa ar fi un semnal periculos pentru liderii altor state autoritare.
Tragedia care se desfășoară acum în Nagorno-Karabakh ne învață că apelurile și condamnările verbale nu opresc agresiunea statelor autoritare. Doar măsurile energice pot face asta.
N.B.
