Ori de câte ori două puteri regionale încep să își arunce reciproc acuzații de genocid și dictatură, suntem tentați să interpretăm momentul drept o ciocnire a două civilizațiil cu valori ireconciliabile. Ruptura survenită între Turcia și Israel invită tocmai la o astfel de lectură: Recep Tayyip Erdogan comparându-l pe Benjamin Netanyahu cu Hitler, miniștri israelieni numind Turcia „un stat inamic în toate sensurile”, iar Ierusalimul descoperind brusc, după un secol de ignorare deliberată, că are „obligația morală” de a recunoaște genocidul armean.

O perspectivă realistă sugerează însă ceva mai puțin dramatic și mult mai banal: avem de-a face cu două puteri mijlocii, care s-au întins, ambele, mai mult decât le e plapuma, eliberate de constrângerile vechii ordini regionale și apelând la orice instrumente — inclusiv la memoria istorică — în urmărirea unui un scop strategic imediat.

Recunoașterea genocidului – strategie de stat și nu epifanie subită

Să începem cu chestiunea armeană, deoarece este cel mai clar exemplu de instrumentalizare a istoriei.

Timp de decenii, guvernele israeliene de toate orientările au refuzat să folosească termenul „genocid” atunci când era vorba despre masacrele împotriva armenilor din perioada otomană. Acest lucru nu se datora vreunei îndoieli istoriografice — consensul academic nu a fost niciodată contestat în mod serios — ci faptului că Turcia era un partener militar și diplomatic valoros. Ulterior, Azerbaidjanul, care de asemenea se opunea ferm recunoașterii genocidului armean, a devenit una din sursele importante de petrol ale Israelului și, totodată, un valoros partener strategic de securitate în raport cu Iranul.

Acest calcul a rămas valabil timp de un secol. S-a schimbat însă în doar câteva săptămâni, în cursul lunii iunie 2026, nu pentru că ar fi ieșit la suprafață date și dovezi istorice noi, ci pentru că Ankara și Ierusalimul își dispută deschis influența în Siria, în estul Mediteranei și pe coridoarele de influență de la Washington.

Momentul ales spune totul. Recunoașterea genocidului armean nu a survenit în urma vreunei crize de conștiință, ci a fost un mesaj adresat mai puțin Erevanului și mai degrabă Ankarei — dar și, mai exact, Congresului SUA, unde un lobby armeano-american revitalizat este pe cale să complice ambițiile militaro-industriale ale Turciei și eforturile acesteia de a recâștiga favorurile Americii.

Comentatorii politici realiști susțin de multă vreme că actele de politică externă justificate etic trebuie analizate cu atenție, pentru a vedea ce interese se ascund în spatele lor, iar acesta este un exemplu cât se poate de elocvent.

Asta nu înseamnă că evenimentele istorice din fundal sunt mai puțin reale — genocidul a avut loc de-adevăratelea — însă observatorii ar trebui să fie sceptici vizavi de ideea că Israelul a avut, în 2026, vreo epifanie pe care, dintr-un motiv sau altul, n-a putut-o avea în 1996 sau în 2016. Adevărul a rămas același – s-a schimbat doar utilitatea de a-l rosti.

Reacția Turciei a constat într-o manevră la fel de instrumentalizată: oficialii au catalogat această recunoaștere drept o strategie de abatere a atenției de la acțiunile Israelului în Gaza, și nicidecum ca pe un prilej de reflecție istorică. Cu alte cuvinte, ambele tabere speculează o tragedie veche de un secol, transformând-o în muniție retorică pentru un conflict cât se poate de actual.

Astfel încât, poziția niciuneia dintre părți cu privire la faptele istorice de fond nu ar trebui confundată cu motivele pentru care fiecare dintre ele alege să o exprime tocmai acum.

Forța motrică profundă: geografia, nu ideologia

Dacă dăm la o parte retorica, cauzele structurale ale tensiunilor sunt pur pragmatice și pe de-a întregul previzibile din perspectiva echilibrului de putere.

Siria. După înlăturarea lui Bashar al-Assad și slăbirea milițiilor aliate cu Iranul, atât Ankara, cât și Ierusalimul încearcă să umple vidul de putere, iar interpușii lor au interese divergente.

Turcia sprijină noul guvern de la Damasc și îi înarmează și instruiește armata. Israelul a lovit în mod repetat activele militare siriene, sprijinind totodată comunitățile druze și, cu oarecare prudență, pe cele kurde – grupări privite de Ankara cu maximă reticență, prin prisma antecedentelor cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

Astfel, avem de-a face cu o dilemă de securitate ca la carte: măsurile de protecție cu caracter defensiv ale fiecărei părți sunt percepute de cealaltă ca o amenințare directă.

Mediterana Orientală. Un parteneriat energetic și de apărare din ce în ce mai strâns între Israel, Grecia și Cipru — exerciții comune, vânzarea unui sistem israelian de apărare aeriană către Cipru și un nou hub energetic susținut de SUA — intră în coliziune cu pretențiile maritime ale Turciei legate de „Patria Albastră” și, de asemenea, cu vechiul său diferend teritorial privind Ciprul.

Așa stând lucrurile, Ankara percepe o încercuire, în vreme ce Ierusalimul vede o diversificare a alianțelor, pentru a reduce dependența de o Turcie în care nu mai are încredere. Ambele interpretări sunt raționale și tocmai acest lucru face ca dinamica să fie greu de dezamorsat doar prin bunăvoință.

Poziția ingrată a NATO. Statutul de membru NATO al Turciei este cea mai bizară variabilă a acestei ecuații. Îi oferă Ankarei o umbrelă de securitate de care acceptă tot mai greu să depindă, dând în același timp bătăi de cap Washingtonului: o alianță creată pentru a descuraja Rusia este nevoită să își facă griji cu privire la gestionarea rivalității dintre un stat membru și cel mai apropiat partener non-membru al său.

Orice administrație americană care dorește cu adevărat să evite o criză extinsă în Mediterana Orientală are interesul de a menține această rivalitate la nivel mai degrabă retoric. Însă capacitatea Washingtonului de a asigura o mediere discretă nu a fost nicicând mai limitată decât acum.

Pledoarie pentru moderație

Nimic din toate acestea nu îndeamnă la indiferență — alunecarea spre confruntarea directă dintre un membru NATO (Turcia) și un partener al SUA dotat cu arme nucleare (Israel) nu este o problemă minoră. Însă tocmai acest lucru ne îndeamnă să nu luăm de bună retorica publică a niciunuia dintre cele două guverne.

Discursurile lui Erdoğan despre „eliberarea Ierusalimului” sunt adresate mai degrabă electoratului intern și unui public pan-islamist, decât Israelului. De cealaltă parte, oficialii israelieni care etichetează Turcia drept „noul Iran” încearcă să își justifice extinderea prezenței militare în Siria, precum și o cooperare mai strânsă cu Grecia și cu Ciprul — alianțe care vin, la rândul lor, cu propriile riscuri de escaladare.

Recunoașterea genocidului, invocată acum și nu în oricare dintre ultimii 40 de ani, servește competiției Israelului cu Ankara pentru captarea atenției Washingtonului.

Instinctul realist nu constă în a respinge conținutul moral al vreuneia dintre aceste afirmații — genocidul armean a avut loc, derapajul autoritar al Turciei este real, iar acțiunile Israelului în Gaza au atras o monitorizare internațională serioasă — ci în a separa aceste afirmații de momentul ales pentru instrumentalizarea lor și în a rezista tendinței de a privi o rivalitate de putere regională ca pe o confruntare a unor valori civilizaționale diferite.

Ceea ce se întâmplă acum între Ankara și Ierusalim este comportamentul tipic al unor puteri medii eliberate de constrângeri, atunci când un hegemon regional (în acest caz, America) se retrage: își iau măsuri de precauție, adoptă poziții de forță și apelează la orice instrument istoric sau moral pe care îl au la îndemână.

Sarcina observatorilor externi, și în special a Washingtonului, este de a înțelege că, dincolo de orice retorică, au de-a face cu nimic altceva decât o dispută de modă veche pentru poziția de lider regional.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor american, de origine israeliană. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile pentru verificarea informațiilor pot fi gasite în articolul după care s-a făcut traducerea.