Dragi prieteni,

În ultimul timp, mai multe persoane mi-au cerut să mă exprim cu privire la ”conflictul israeliano-palestinian”. Pot spune că scriu un eseu pe această temă. Cu toate acestea, nu mă voi grăbi să îl public. Dacă scriu ceva despre acest subiect acum, este pentru că Universitatea din Gent a decis să pună capăt colaborării sale cu universitățile israeliene. Vreau să încep prin a clarifica un lucru: nu susțin acest boicot.

Când vine vorba despre conflictul israeliano-palestinian, văd în jur multă superficialitate și convingeri de nezdruncinat, dar prea puțin o dorință reală de a aduce evreii și palestinienii împreună, în seri pline de armonie și voie bună.

Pentru început, îndrăznesc să vă sugerez ceva: ar fi mult mai bine dacă am lăsa la o parte convingerile și certitudinile ferme.

De fapt, despre cine vorbim atunci când vorbim despre Israel? Vorbim despre poporul evreu care își dorește un loc pe pământ în care să nu mai primească, zilnic, rachete în cap? Vorbim despre Israel în măsura în care a încercat să fie o democrație funcțională, unde cetățenii israelieni arabi și evrei să poată trăi pe picior de egalitate? Sau despre statul israelian ca pion crucial al unei Noi Ordini Mondiale globaliste și tehnocratice, care s-a lăsat zărit, pe nepusă masă, în timpul pandemiei?

Nu poți fi pur și simplu ”pro-Israel”. Există multe fețe ale Israelului.

Iar când vorbim despre ”palestinieni”, despre cine vorbim? Vorbim despre populația strămutată în urma șirului de evenimente desfășurate în Palestina sub mandat britanic, în ultimul veac și jumătate? Vorbim despre victimele unei mașinării de război israeliene care devine, uneori, expresia întunecată a unui ultranaționalism radical? Sau vorbim despre mișcarea de masă din cadrul Hamas, care este vârful de lance al urii împotriva evreilor, ce înflorește într-o mare parte a lumii arabe și care, indiferent de ce face sau nu face Israelul, militează pentru eliminarea ultimului evreu?

Dacă îi ai în minte pe evreul și pe arabul care se străduiesc din răsputeri să păstreze dreapta măsură, vezi că ceea ce se întâmplă acolo este o dramă existențială profundă și care, din nefericire, nu este deloc unică. Majoritatea acestor tragedii apar pentru că oamenii se lasă târâți de val și, în cele din urmă, nu mai reușesc să recunoască umanitatea adversarului.

Tocmai de aceea nu particip la demonstrațiile «pro-Palestina», tot mai la modă: cu puține excepții, acolo simt mai degrabă mult fanatism decât grijă adevărată față de soarta cuiva. Dacă ții partea victimelor violențelor, atunci trebuie să o faci indiferent de tabăra în care se plasează cei care le comit. Altminteri, activismul tău nu e o dovadă a compasiunii, ci a unei uri pe care refuzi să ți-o recunoști.

Ne putem pune, măcar în trecere, o întrebara pertinentă: cum se explică faptul că această dramă beneficiază de atât de multă atenție? Există atât de multe conflicte, pretutindeni în lume și atât de multe alte armate care provoacă un număr uriaș de victime civile; există atât de mulți refugiați care plâng după pământul și casa în care s-au născut. Oare ce anume face ca privirea lumii să fie ațintită, cu predilecție, asupra acestui conflict? Și, să existe, cumva, vreo legătură între această atenție sporită și faptul că evreii se consideră drept poporul ales al lui Dumnezeu? E o întrebare pe care o las, deocamdată, deschisă, dar care are și ea tot dreptul să existe.

Este bine să ne cântărim cu atenție întrebările și să fim precauți în ceea ce privește răspunsurile. Când vorbim despre întemeierea statului Israel, ne referim la ceva care, din punct de vedere uman, a fost deopotrivă absolut necesar, cât și problematic.

Cum poate avea poporul evreu o patrie (pe deplin meritată) fără ca aceasta să devină un stat ultranaționalist? Care este punctul în care naționalismul se transformă în ultranaționalism? Poate exista un flux migrator masiv către o țară anume, fără a fi amenințate siguranța și modul de viață al celor care trăiesc deja acolo (o întrebare pertinentă nu doar în ceea ce privește Israelul)? Acestea sunt întrebări dificile. Minți strălucite precum Albert Einstein și Hannah Arendt s-au frământat în privința lor și nu au oferit niciodată un răspuns definitiv. În cele din urmă, poate că e mai bine să încercăm să răspundem cu inima și nu cu mintea.

Și mai trebuie luată în calcul o dimensiune: oricine vorbește despre conflictul în cauză vorbește despre o ciocnire între mai multe entități religioase și culturale—nu se ciocnesc doar cultura evreiască și cea arabo-islamică, ci și cultura creștină și cea a Iluminismului. Comparând și evaluând aceste culturi, punem în balanță manifestări distincte ale puterii și ale răului. Există culturi care înclină să își exprime ura și pofta de putere în mod fizic, prin terorism și alte forme de agresiune directă; există culturi care își impun hegemonia prin mijloace monetar-economice; există culturi care declamă ”iubește-ți dușmanul ca pe tine însuți” , colonizând, totodată, întreaga lume; există culturi care arborează raționalitatea și umanismul pe toate stindardele dar care sfârșesc prin a aluneca în iraționalitatea și dezumanizarea absolută a sistemelor totalitare.

Ar fi interesant să evaluăm diferite culturi pornind de la etica voinței de putere a lui Nietzsche (pe care, de altfel, nu o susțin), dar, aici, acest lucru ne-ar duce prea departe. Acum mă voi rezuma să spun doar atât: cei care privesc doar dintr-o perspectivă ”pro-vestică” sunt tentați să declare Islamul, cu preferința sa pentru atacurile sinucigașe și terorism, ca fiind inferior din punct de vedere moral și etic. Însă cei care își lărgesc perspectiva luând în considerare zecile de milioane de victime ale colonialismului occidental și ale sistemelor totalitare, precum și strânsoarea sufocantă și continuă a lumii bancare asupra populației lumii, sunt ceva mai precauți.

Ei gândesc mai degrabă în termenii lui Soljenițîn: linia de demarcație dintre bine și rău nu trece printre culturi, ci prin ele, și chiar prin fiecare inimă omenească. La un moment dat, balanța se înclină în favoarea unei părți, iar în alt moment, în favoarea celeilalte. În cele din urmă, concluzionezi privitor la majoritatea oamenilor, incusiv la tine însuți, folosindu-te de cuvintele lui Nietzsche: ”omenesc, prea omenesc”.

Revin la această idee: am impresia că există destul de mulți oameni care, în privința conflictului din Orientul Mijlociu, sunt absolut siguri și convinși de lucruri de care, după o analiză cu adevărat temeinică, nu mai poți fi deloc atât de sigur și convins. De exemplu, aud destul de mulți oameni care plasează cauza conflictului la una sau la cealaltă dintre părți. Eu văd, în principal, istoria unei serii nesfârșite de acțiuni și reacțiuni. Cauza războiului din Gaza este atacul din 7 octombrie; cauza atacului din 7 octombrie este politica israeliană din Gaza și Cisiordania; cauza politicii israeliene din Gaza și Cisiordania este teroarea palestiniană nesfârșită; cauza terorii palestiniene este expulzarea palestinienilor din satele lor de către israelieni; cauza expulzării palestinienilor este atacul colectiv al țărilor arabe asupra Israelului (1948); cauza invaziei țărilor arabe a fost instaurarea statului Israel de către Națiunile Unite; cauza acelei instaurări a fost Holocaustul și așa mai departe.

Te poți întoarce până la expulzarea evreilor din Israel de către romani și chiar mai departe. În funcție de prejudecățile și de obiectul urii tale, te poți opri la un anumit punct din acel raționament cauzal, poți plasa acolo cauza supremă a întregii suferințe și apoi poți fi convins că știi cine este vinovatul. Dar, cea care gândește în acest fel nu este rațiunea, ci ura. Iubirea nu cade ușor în falsa certitudine a gândurilor ”logice”; ea își găsește certitudinea doar în sine însăși. Singura certitudine reală, de altfel.

Iată ce cred eu: cauza nu se află într-un singur punct; ea se află pur și simplu în fiecare punct în care oamenii au devenit neoameni. Ajung din nou la aceeași concluzie: omenia constă, în principal, în capacitatea de a te îndoi – de a nu fi niciodată atât de sigur că ai dreptate încât să nu vezi că și cei care au alte convingeri decât tine sunt tot ființe umane.

Curajul de a trăi fără certitudini este cel care îi aduce pe oameni în jurul focului de tabără și îi face cu adevărat să se asculte și să vorbească unii cu alții. Inclusiv în Țara Sfântă. Nu că totul s-ar putea rezolva astfel, dar dacă realizezi acest lucru, s-ar putea să fii ceva mai precaut atunci când acuzi fără drept de apel.

Mai multe despre asta, ceva mai târziu.

Mattias

Mattias Desmet este autorul Teoriei modelării maselor în timpul pandemiei de covid 19. Este profesor de psihologie la Universitatea Ghent și autor al cărții Psihologia totalitarismului.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici